Vacanţa de vară

Copiii primesc o vacanţă de vară în fiecare an. În vacanţa de vară copii se duc la mare. La mare te poţi bronza şi să înoţi.
Marea este foarte mare şi sărată. La mare te poţi caza la hotel. Camerele de la hotel sunt luxoase şi dacă vrei să mănânci trebuie să cumperi cupoane.
La mare este mereu cald. La mare pe jos este nisip şi dacă nu îţi iei papuci te pişcă la picioare. La mare sunt multe hoteluri şi restaurante.
La mare te poţi juca cu mingea în apă.Scrisa de Bărbat Roxana

Rinocer în sălbăticie

Rinocerul are două coarne el este erbivor şi e foarte mare, are peste 200 kilograme.
Rinocerul trăieşte în Africa. În Africa sunt foarte mulţi răpitori.
Rinocerul atacă repede să îşi protejeze puii foarte mici. Rinocerul e foarte mare.

scrisa de Magyari Andreeas

Rey Misterio

Rey Mysterio e un wrestler. Rey Mysterio se luptă cu luptătorii. Rey Mysterio are o mască şi face mişcări frumoase. Mişcarea lui cea mai tare e t19.
Rey Mysterio e elastic şi e idolul meu. El are 300 de centuri.
Rey mysterio a făcut prima dată wrestling într-o biserică.Scrisa de Vlad

Rase de câini

În lume există multe rase de câini. Oricare câine e prietenul omului.
Există câini: răi, cuminţi, jucăuşi, masculi, femele. Rasele au fost inventate de oameni.
Collie are părul lung, ciobănescul mioritic e ca un urs, Dalmaţianul e pătat, Husky, Akita Inu şi Malamutul trag sania, Rottweilerul şi Pit Bullul sunt cei mai răi, Pechinezul şi Chihuahua sunt pitici.Scrisa de Neghină Răzvan

Paştile la bunici

Am să mă scol de dimineaţă şi am să mă pregătesc de Paşti şi aranjez casa frumos. Colorez ouăle în toate culorile, împreună verişorul meu Rareş. El are patru ani şi vom fii aşa de fericiţi. Noi ne bucurăm foarte mult pentru că o să vină iepuraşul şi o să ne aducă jucării şi ouă multe.
Ouăle vopsite o să le punem în coşuleţ, cu un iepuraş.Scrisa de Panu Alexandra Luana

Moş Crăciun

Moş Crăciun este fratele lui Moş Nicolae. El trăieşte la Polul nord şi are reni şi pitici.
Vlad nu crede că Moş Crăciun şi Moş Nicolae există, ci crede că părinţii îi aduc cadouri. El spune că părinţii pun cadourile sub brad, sau vine un om mascat cu sacul în casă şi împarte cadourile.
Dar cum ar putea cineva să împartă cadourile la toţi copii dacă nu Moş Crăciun?


Ioia Andrei

Omul păianjen negru

Omul păianjen negru e un om bun. Costumul lui e micro naniţi. El s-a luptat cu Omul de nisip. Omul păianjen negru l-a învins pe Omul de nisip. Omul de nisip s-a transformat în nisip la, un aparat de lumină de 10.000 de volţi.
Omul păianjen negru a mers în biserică. Nu a mai putut să îşi de-a masca jos.
Masca l-a transformat pe Eddie în Venom.
Cristea David

Lumea piraţilor

Piraţii călătoresc cu barca sau corăbii. Piraţii jefuiau averi mari sau mici, dar piraţii nu au găsit vreo dată pământ sau ţărm.
Corabia piraţilor e foarte mare. Piraţii nu au ştiut niciodată ce sunt maşinile sau lucrurile ce există acum, pentru că piraţii nu au trăit atât.
Aceasta este lumea piraţilor.

Miheţ Teofil

În vacanţa de vară

Eu am fost la mare. A fost minunat. Atunci eu m-am jucat în apă.
Am fost la o vilă care se numea Pluto. În spatele hotelului era o piscină. Am făcut plajă şi m-am jucat în apă.
Eu am fost la restaurant. Când am ajuns acasă am fost foarte obosită. Seara am adormit. Dimineaţa m-am trezit şi am băut o ceaşcă de ceai.
În camera mea am desenat vacanţa de vară.

Mohan Diana Maria

La munte

La munte este frumos, este aer curat şi multă zăpadă. La munte sunt hoteluri multe şi sunt foarte, foarte luxoase. În hotel sunt multe camere.
Într-o cameră este un frigider, un televizor, o baie, un pat etc.
La munte este o floare care se numeşte: floare de colţ şi tot aici trăieşte şi cocoşul de munte.
Dobrotă Andreea

În junglă

În junglă sunt multe animale: gorile, rinoceri, elefanţi, maimuţici… dar şi plante: copaci, palmieri, etc.
Animalul meu preferat din junglă este rinocerul. Rinocerul are un corn în frunte, are culoarea gri şi cornul este alb. Mai are un corn mic.
În junglă este foarte cald. Este mult soare. Uneori mai plouă.
Este foarte frumos.

Cioban Stolz Andreas

Delfinul

Delfinul trăieşte în mare. Pe delfin îl cheamă Roni. Se joacă cu patru peşti din apă.
Delfinii sunt prietenoşi cu oamenii şi se joacă cu copiii.


Iulia

Sabia albastră

A fost odată ca niciodată, în vremea cavalerilor şi a frumoaselor domniţe o sabie, o sabie care avea puteri neobişnuite.
La curtea regelui Marius erau şase cavaleri în fruntea lor era fiul regelui Octavian acesta era cel mai curajos dintre cavaleri. Într-o zi de vară când oamenii erau la câmp, un dragon mare ce sufla foc pe nări a atacat regatul. Atunci cei şase cavaleri au plecat să se lupte. Cavalerul Octavian aştepta în turn dragonul. Dragonul sosi, cavalerul sări pe capul acestuia şi scoase din teacă o sabie de culoare albastră. Sabia a fost făurită în focul celui mai mare dragon, Dragonul Albastru. Octavian ucise dragonul. Regele a dat o petrecere în cinstea fiului său. El văzu o fată frumoasă şi o ceruse în căsătorie.
Vestea circula repede despre Octavian şi sabia sa.
Regele Marius se stinse, iar pe tron urca Octavian, împreună cu soţia sa regina Iulia. Nu după mult timp aceştia au avut un fecior, cu păr blond şi ochii albaştri ca şi cerul şi iscusit în toate pe nume Cristi. Totul părea ca în rai, dar într-o zi regele regatului de jos şi duşmanul de moarte al lui Octavian trimiseră un grifon. Acesta atacă regatul şi fură sabia albastră, arcaşii trăgeau cu săgeţi dar fără speranţă, feciorul regelui Octavian lovise grifonul şi acesta pornise în căutarea sabiei.
El porni la drum împreună cu trei prieteni adevăraţi: Elizabet, o fată frumoasă, ea lupta cu arcul, Dan, un tânăr cavaler foarte ager şi Vrăjitorul Alb, mentorul lui Cristi.
Cei patru ajunseră în Valea Morţii, acolo au fost întâmpinaţi de oştirea moartă. Cei patru începuseră să se lupte. Dan şi Cristi îşi scoase săbiile, vrăjitorul toiagul iar Elizabet arcul din lemn de stejar. Aceştia luptase din greu când deodată apăru cavalerul Negru pe calul său. Acesta distruse toată armata morţilor apoi plecă ca şi cum nu sar fi întâmplat ceva.
Cristi şi prietenul lui ajunse la gura unei peşteri mari, acolo trăia Dragonul Albastru.
Acesta întrebă:
- Ce căutaţi? întrebă dragonul
- Căutăm sabia albastră, am auzit de la regele morţilor că grifonul a scăpat sabia în peştera
ta, zise Cristi.
- Bine deci ca să primiţi spada trebuie să răspunde-ti la patru întrebări. Prima întrebare:
- Ce este mai rapid pe lume?
- Vântul răspunse Elizabet.
- Dar ce e mai luminos pe lume? întrebă dragonul
- Soarele zise Dan.
- Bine dar care este cel mai puternic sunet? întrebă Dragonul Albastru
- Trăsnetul, zise vrăjitorul cu glas tare
- Dar unde este raiul? întrebă marele dragon râzând.
- În inimile noastre. Zise Cristi.
Dragonul fu de acord cu asta şi le înapoiară spada iar aceştia se întoarseră acasă. Regele
Octavian îi ridicară pe toţi la rangul de cea mai bună trupă de prieteni din lume iar Cristi a primit în dar sabia de la tatăl său.

Rus Marius

Lumea viselor

Într-o lume plină de magie, unde oamenii trăiau în pace, în linişte, trăia un împărat plin de ură, care făcea altceva decât să îi supere, să-i necăjească pe oamenii din oraş.
Împăratul trăia cu soţia lui şi cele cinci fete, care pentru împărat erau doar nişte sclave, care nu făceau altceva decât să cureţe toată ziua şi să facă aproape toată treaba din împărăţie. Mama fetelor a murit iar împăratul s-a recăsătorit cu o femeie plină de venin…
Într-o zi una din fete le-a propus surorilor ei să plece de acasă în lumea necunoscută. Fetele erau încântate de ideea surorii lor, dar le era frică de tatăl lor, care dacă va afla că ele au fugit, o să le caute iar când le va găsi le va închide în temniţă şi le va lăsa în voia soartei.
În acea seară, stelele străluceau pe cerul senin de magie plin, luna îşi pieptăna pletele albe ca varul. Luceafărul îi recita poezia de dragoste lunii …
Tristă şi îngândurată, fata se gândi la visul ei, un vis pe care poate nu-l va putea împlini niciodată. Se gândi ea în acea seară, să fugă iar dacă surorile ei , nu vor vrea să o însoţească, ea îşi va crea singură un alt destin. Îşi dorea ca visul ei să devină realitate îşi dorea să poată scăpa de tatăl ei şi să plece undeva unde să găsească pe cineva care să aibă grijă de ea.
A doua zi fetele erau toate la treabă, spălau, ştergeau praful, dar Maria nu era de găsit pe nicăieri, surorile sale, îngrijorate de dispariţie Mariei au fugit repede la tatăl lor care era preocupat cu număratul banilor de aur pe care îi primise pentru sclavii pe care îi vânduse. Împăratul auzind vorbele despre dispariţia fetei sale, a început să strige:
- Unde e Maria? Căutaţi-o prin toate încăperile şi aduceţi-o aici.
- Dar tată, am căutat-o, nimeni nu ştie nimic de ea, pur şi simplu a înghiţit-o pământul.
- Poate se va întoarce! adăugă una dintre surorile Mariei. Să o lăsăm până în zoo… şi fără să-şi termine de spus cuvântul tatăl ei începu să strige.
- Aduceţi caii în curte, pregătiţi oamenii şi mergeţi în căutarea ei, sigur nu a ajuns prea departe.
Cu ochii înlăcrimaţi, îngândurată şi tristă, de soarta ce o va aştepta pe sora ei, dacă o vor găsi, îşi întoarse spatele şi plecă…
Într-o lume necunoscută, fata cea mică, Maria se plimbă pe malul unui râu, unde întâlni o bătrânică. Mergând spre ea la, bătrâna se întoarse şi o privi pe Maria. Atunci Maria, merse la ea şi îi spuse:
- Bună ziua!
Dar bătrânica nu-i răspunse nimic!
- Vă rog frumos ajutaţi-mă, nu am să vă fac nimic… sunt o biată fată pierdută în lume.
Bătrânica se întoarse, o privii câteva minute apoi îi spuse:
- Eşti singură în lume? De ce spui asta? Tu nu ai pe nimeni care să aibă grijă de tine?
- Nu, adică am, am patru surori de care nu mai ştiu nimic, iar tatăl meu…
- Ce e cu tatăl tău? A murit?
- Nu, dar pentru el nu sunt decât o cenuşăreasă, la fel şi surorile mele…
- Dar, mama ta? Ea unde e? Nici ea nu te iubeşte?
- Ba da, mama mă iubeşte, dar ea m-a părăsit de mult… ea a… murit…
- Ai o viaţă grea fetiţo, dar… eu nu ţi-o pot face mai bună…
- Ştiu… mai bine plec… Fata se ridică în picioare şi aplecând capul plecă…
- După câţiva ani, cele patru fete ale împăratului nu mai erau patru. Două dintre ele
Muriseră din cauza unei boli, iar celelalte două erau acum căsătorite.
Maria a găsit şi ea un băiat simplu, bun şi foarte frumos. Trăiau amândoi într-o micuţă casă fericiţi.
Împăratul nu mai era ca înainte, acum s-a schimbat, a rămas singur fără copiii, nici soţie nu mai avea pentru că l-a părăsit. Acum trăia singur în palatul lui de aur, fără ca cineva să-i mai vorbească.
Şi aşa se încheie povestea. Maria îşi îndeplinise visul, cele două fete acum aveau familii, iar împăratul, tatăl fetelor a rămas singur pe lume…

Orosan Flavia – Clubul Talentelor

Minunata lume a cărţilor

Într-o zi de iarnă am fost afară cu prietenele mele să ne dăm cu sania. Ningea foarte frumos, era ca în vise. Ne-am tras săniuţele în sus pe pârtie. Când am ajuns, am alunecat din greşeală. Alunecând pe pârtie, am văzut o piatră, dar cum nu m-am putut opri, m-am lovit cu capul de ea şi am rămas inconştientă.
Aşa am pătruns pe tărâmul viselor şi al imaginaţiei. Era totul negru, apoi dintr-o dată, mi-a apărut în faţă o carte imensă pe care am deschis-o. Nu scria prea multe, era ca o carte de copii cu multe imagini şi două rânduri scrise. Unde era deschisă cartea era o fetiţă îmbrăcată cu nişte zdrenţe, desculţă în mijlocul iernii într-un colţ, tremurând de frig. Am întins mâna spre imagine, fiindu-mi, milă de săraca fetiţă. Când am atins imaginea, aceasta m-a tras înăuntrul cărţii şi deodată eu am devenit acea fată. Îmi era frig şi nu vroiam decât puţină căldură! Am închis ochii cu gândul de a dormi şi m-am trezit din nou în faţa cărţii imense.
Am dat pagina şi de data asta nu era o fată săracă, îngheţată de frig, ci era o fată de gheaţă. Am atins imaginea şi am devenit fata din imagine. Eram Crăiasa Zăpezii. Zburam printre fulgii care cădeau pe pământ fiind fericită, când dintr-o dată vântul se înteţi. Fiind uşoară, vântul m-a dus departe şi m-am trezit din nou în faţa cărţii.
Am dat pagina din nou, sperând să nu mai fie gheaţă şi zăpadă. Într-adevăr aşa a fost! Era desenată o fată care fugea pe un câmp. Am atins imaginea. Fugeam în mijlocul verii jucându-mă cu prietenii mei. Locuiam undeva sus, în munţi. Mă jucam de-a prinselea împreună cu câţiva copii prin locuri mai îndepărtate de casă, unde nu cunoşteam prea bine acea parte a munţilor. În timp ce fugeam nu am văzut prăpastia care era în faţă şi am căzut.
Dar de data aceasta nu m-am mai trezit în faţa cărţii imense, ci stând întinsă pe două săniuţe de-ale prietenilor mei, cu o mulţime de copii în jurul meu spunându-mi că se bucură să mă vadă din nou trează. După ce mi-am revenit puţin, am plecat acasă împreună cu prietenele mele.
Ajunsă acasă m-am bandajat la cap şi le-am povestit părinţilor mei cum am alunecat pe pârtie şi m-am lovit la cap şi mai ales le-am povestit cum a fost să fiu în minunata lume a cărţilor şi că m-am bucurat într-un fel că am căzut şi m-am lovit la cap deoarece am avut şansa de-a vedea lucruri pe care alţi copii nu o au şi de a fi în lumea cărţilor.

Virca Jessica

Renaşterea

Primăvara ... a sosit!
Printre norii de argint, soarele străluceşte ca o sabie aurie care s-a ridicat falnic din pădurea care a fost până ieri acoperită de zăpadă. Este din nou timpul ca natura să se spele pe ochii somnoroşi fiindcă s-a trezit din somnul anotimpurilor reci. Au înflorit ghioceii albi ca perlele bunicii şi brânduşele îmbrăcate în haine colorate, sărbătorind venirea primăverii. Păsările, bronzate şi fericite, se întorc din ţările calde, pentru a ne încânta sufletul cu cântecele lor frumoase. Copacii îşi dezbracă cojoacele albe de iarnă şi se îmbracă în culori verzui, sărbătorind şi ei venirea primăverii. Pământul şi-a schimbat şi el covorul argintiu primit de la iarnă cu un covor moale şi verde. Chiar şi râurile sărbătoresc venirea primăverii, care se aud susurând ca nişte ciobănei care cântă la fluiere de argint. Norii gri îşi iau la revedere şi în urma lor rămâne doar cerul albastru şi senin care îl salută prieteneşte pe bătrânul soare. Fluturii multicolori completează minunatul peisaj al naturii. Peste tot e pace şi bună-voinţă.
Revoluţia anuală a anotimpurilor a încheiat primul tratat de pace. Primăvara se acomodează veselă, încercând să absoarbă tristeţea iernii, cu florile viu colorate ce îşi deschid fermecătoarele petale pentru a chema harnicele albinuţe. Câmpia se umple de un zumzet dulce, parcă ştergând cu un burete parfumat, toate amintirile de astă iarnă. Am uitat... a fost vreodată iarnă? Pentru o scurtă perioadă ai jura că răspunsul întrebării este „nu”, dar... amintindu-ţi că mirajul fericirii veşnice, caracteristic acestui anotimp, va dispărea după doar câteva luni, te lupţi cu gândul că viaţa, îţi oferă doar bucurii de moment, ca tu să le păstrezi, trebuie să înveţi să le preţuieşti, tocmai pentru durata lor. Atâta timp cât oamenii vor zâmbi, ghioceii vor îndrăzni să-şi scoată firavul trupuşor din omătul gros al iernii, şi odată cu aceştia, va începe din nou lungul ciclu al vieţii. Totul depinde de felul în care noi respectăm ceea ce involuntar ni se dăruieşte.
Un fluture frumos, nu trăieşte mult, însă dacă a fost preţuit, se va naşte din nou şi din nou, în sufletul şi inima noastră, odată cu cel mai frumos anotimp, primăvara.
Primăvara e zâmbetul dimineţii, e aer, e boare, e sufletul copilului ştrengar, ce cred, în fiecare dintre noi tresare, e mugur de joc, e adierea vântului, e zbor de păsări ...
Tuturor ne era dor de primăvară. Ne era dor de mireasma florilor şi a copacilor de pe străzile luminate de soare, care freamătă de oameni recunoscători pentru cerul senin şi vremea frumoasă şi de zâmbetele pe care le căutăm pe chipurile celor care trec pe lângă noi. De asemenea, ne era dor de lumina soarelui, care parcă poleiază crengile pline de flori ale copacilor, mustind înăuntru de bucuria renaşterii.
Cu toţii iubim natura, aerul curat, florile şi ciripitul păsărilor, liniştea pădurii care ne dă senzaţia că plutim în locuri necunoscute, pline de mister, dar minunate în acelaşi timp.
Dacă am împrumuta mai des din gingăşia florilor de primăvară şi nu am pierde-o odată cu venirea toamnei, poate că am fi cu toţii mult mai fericiţi. Din păcate, noi, oamenii, reuşim să ţesem supărări chiar şi atunci când natura toată explodează de fericire.
Dacă am învăţa să ne bucurăm de lucrurile mici, să sorbim din priviri frumuseţea acestui anotimp şi să ne alungăm temerile, am descoperi că avem răbdare pentru orice... chiar şi pentru a savura din plin primăvara, cu tot alaiul de sentimente pe care aceasta îl aduce.
În opinia mea, primăvara este cea mai frumoasă perioadă a anului. Pentru că, ori de câte ori natura renaşte, întreaga noastră viaţă pare a lua o întorsătură favorabilă: problemele zilnice par mai mici, rezolvările lor sar rapid de unde te aştepţi mai puţin, oamenii sunt mai veseli iar dragostea, ei bine, în mod cert aceasta s-a născut primăvara ...
Dragă primăvară, permite-mi să te privim şi să ne bucurăm de prezenţa ta.
Te-am aşteptat cu mare drag!
Bozoşan Bogdan

Cartea, prietena mea

Când stau şi mă gândesc bine, de mic copil am început să îndrăgesc cartea şi aceasta datorită înţelepciunii bunicilor mei, care în fiecare seară îmi citeau cu multă dragoste tot felul de poveşti, una mai frumoasă ca alta şi astfel au reuşit să-mi întipărească în minte încântătoarele poveşti pe care le aşteptam în fiecare seară cu multă nerăbdare.
În acelaşi timp tot cu ajutorul bunicilor, care ţineau foarte mult la mine, am reuşit să îmi procur nişte cărţi cu desene de tot felul şi după fiecare pagină din carte povesteam împreună cu ei, făcând adevărate poveşti după desenele din cartea respectivă. După un timp, am reuşit să povestesc singură bunicilor poveştile care rezultau din desenele aflate în cărţile cumpărate de ei.
Încet, încet timpul a trecut pe neobservate şi a sosit vârsta când trebuia să merg la şcoală. Până am reuşit să învăţ toate literele alfabetului şi să leg cuvintele între ele, tot ajutorul bunicilor l-am cerut pentru a înţelege mai bine toate lucrurile care mi se păreau foarte grele şi aveam impresia că niciodată nu voi ajunge să mă pot descurca singură, fără sprijinul lor. Pe parcurs, însă lucrurile s-au mai schimbat şi uşurel, uşurel am început de una singură să citesc poveşti mai uşoare şi mai scurte, al început mai greu, dar cu răbdare am reuşit să mă obişnuiesc să mă iniţiez în tainele cititului.
După ce am învăţat să citesc mai bine, bunicii şi părinţii mei au început să-mi cumpere şi alte cărţi de poveşti, care îmi trezeau un interes deosebit în a înţelege tot mai mult acţiunile la care participau personaje de toate soiurile, descrise cu multă măiestrie în conţinutul acestor cărţi cu poveşti nemuritoare.
Odată ajunsă în clasele III-IV, gustul cititului mi s-a dezvoltat foarte mult şi cu mare nerăbdare aşteptam să primesc cărţi noi, cu ajutorul cărora să-mi pot îmbogăţi cunoştinţele şi vocabularul.
În acelaşi timp şi la clasă ni se cerea să citim şi să facem câte o lectură sau rezumat al cărţilor citite. Ajungând în clasa a V-VI -a, am început să vizităm biblioteca, de unde puteam procura cărţi potrivite vârstei noastre, cărţi care ne foloseau şi la lecturile particulare cerute la orele de curs.
Anii au zburat şi m-am trezit în clasele de liceu, unde pretenţiile au crescut, cerându-ni-se tot mai multe lecturi particulare, dar ca să le putem face trebuia să citim un număr mai mare de cărţi. Pentru mine nu a fost atât de greu pentru că eram deja familiarizată cu cititul cărţilor, fiind o adevărată plăcere să pun mâna pe o carte, pe care într-un timp destul de scurt o citeam în întregime.
Astfel am reuşit cu succes să-mi fac toate lecturile care ni se cereau în timpul anilor de liceu, lucru care mi-a folosit foarte mult la continuarea studiilor universitare.
Ajunsă la facultate, mi-am dat seama că un mare merit în formarea mea ca om l-au avut părinţii, bunicii şi dascălii mei, care din frageda copilărie au reuşit să-mi dezvolte dragostea de carte, prin metodele strălucite pe care le-au folosit, spunându-mi poveşti şi obişnuindu-mă să ţin drag de carte, astfel trezindu-mi interesul şi curiozitatea de-a cunoaşte tot ce ne înconjoară, lucru care nu se putea face fără a te documenta şi aceasta făcându-se numai prin consultarea cărţilor.
După desăvârşirea studiilor superioare nimeni nu poate spune că nu mai este nevoie de citit, ci din contră, pentru a fi în pas cu toate noutăţile, în toate domeniile de activitate, trebuie să te documentezi tot timpul şi aceasta nu se poate face decât numai prin lectură.
Dacă ţinem cont de toate acestea, nu întâmplător a apărut proverbul:
„ Dacă ai carte, ai parte!”
Tolan Carmen

Împărăţia cărţilor

Fulgi uriaşi legănători ca puful alunecau într-un dans ameţitor peste lume. Se aşterneau ca o plapumă peste pământul zgribulit de frig. Acest frig, ca un zmeu, muşcă din obrajii prietenilor mei care au fost la joacă.
Am intrat în casă cu patinele pline de zăpadă. Tocmai când mama mă certa, m-am împiedicat de o carte şi cartea aceea mi se părea cunoscută. Atunci am luat cartea în mână şi am început să o răsfoiesc. În timp ce o răsfoiam a început să-mi placă şi deodată presimţeam că sunt într-o lume de vis. Eram în ţara mea preferată, Norvegia. În jurul meu vedeam numai şi numai apă sclipitoare ca cerul senin de vară. Eram pe o stâncă minunată în faţa casei, în jurul meu erau stânci înalte care mi se păreau că mă înghit.
Pe apele liniştite ale Oceanului Atlantic se vedeau în depărtare tot felul de bărcuţe şi corăbii de toate dimensiunile. Din depărtare ele păreau minuscule iar de aproape păreau ca nişte munţi înalţi şi ascuţiţi. Pădurile erau înverzite şi natura era înflorită iar florile erau ca un curcubeu multicolor. În grădinile zoologice vedeai animale de toate mărimile, de la cel mai mic animal până la cel mai mare. Priveliştea era minunată, mai ales serile de vară şi apusul de soare roşiatic care mergea şi el la culcare. În nopţile senine, pe bolta cerească, apare Luceafărul de noapte sclipitor, ca un glob mare, strălucitor.
Deodată m-a strigat mama să merg să stau cu nepoţii mei.
Am lăsat cartea din mână şi m-am trezit înapoi în lumea reală.
Cartea a fost, este şi va fi întotdeauna un mijloc de cunoaştere şi de inspiraţie pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Scumpu Sonia

Tichia fermecată

Era în luna februarie. Se apropia carnavalul. Adrian era un copil vioi şi deştept care toată ziua se juca pe computer. Părinţii îi cumpărau cărţi tot mereu, dar el nu putea renunţa la jocurile palpitante care-i „furau” tot timpul liber. Nu avea decât nouă ani şi degeaba i se tot explica ce important e să citeşti. Avea biblioteca plină. Uneori, aşa doar ca să scape de gura părinţilor, se uita fugitiv prin câte o tipăritură.
Şi iată că-ntr-o zi mătuşa lui a venit cu o surpriză. Toate jucăriile erau aruncate prin pod, prin pivniţă, saci întregi de amintiri uitate. Mătuşa l-a pus să închidă ochi şi să aştepte. Băieţelul nu mai avea răbdare. A simţit doar că i se pune ceva pe cap, ceva ce suna (un fel de clinchete de clopoţei).
Şi, când a deschis în sfârşit ochii, nu-şi putea reveni. Se afla pe o arenă de circ. Era clovn. Avea faţa vopsită în alb şi un nas rotund şi roşu, pe care şi-l tot pipăia. Mulţimea îl aclama. El, băiatul, nu ştia ce să facă... Atunci o fetiţă i-a aruncat o roşie, drept în faţă. Un alt copil o pungă cu alune. Şi tot auzea... „Nu ştii nimic! Eşti analfabet! Nici să ne faci să râdem nu eşti capabil. Ho! Hu!”
Simţea că totul se prăbuşeşte. Îi venea să intre în pământ de ruşine. Ar fi vrut să riposteze, dar degeaba. Nu-i ieşea nici un sunet din gură. Şi oamenii din jurul arenei era tot mai ameninţaţi. Îşi simţea lacrimile curgându-i pe obraz. „Nu se poate” zicea el. „Eu sunt un elev foarte bun la învăţătură. Şi am să vă demonstrez acest lucru!”
Gândurile i se învălmăşeau în cap... Deodată arena a dispărut ca prin minune. Lângă Adrian era mătuşa lui. Copilul nu mai avea tichia pe cap. Era pe masă.
Ce se întâmplase? Habar n-avea. Şi din clipa aceea copilul şi-a dat seama unde greşise. Trebuia să citească. Trebuia să-şi dovedească lui însăşi, apoi celor din jur că e o valoare. Probabil cadoul acesta era un obiect fermecat era un talisman ce corecta ceea ce nu era bun.
Şi din ziua aceea copilul nu şi-a mai pus niciodată tichia pe cap, de teamă să nu se repete experienţa. Şi a devenit un cititor pasionat. Acum el era acela care-şi dojenea părinţii că nu-i cumpăra destul de multe cărţi. Citea cu aşa o sete, dorea să fie cel mai bun.

Popa-Matei Mariana

Splendoarea primăverii

Primăvara este un anotimp al binecuvântării, când natura îşi scutură cojoacele albe şi sclipitoare sub lumina blândă a soarelui, copacii par să întinerească, dând naştere mugurilor, iar pământul parcă prinde viaţă odată cu primele firişoare verzi ale ierbii. Pe alocuri se pot observa printre pâlcurile de nea ghioceii firavi şi plăpânzi, de o puritate fără margini.
În aer se simte bucuria reînvierii, trezirii la viaţă, iar liniştea obişnuită a anotimpului friguros este străpunsă de animăluţele care în timpul iernii au stat pitite şi păsările care s-au întors pe meleagurile noastre, pentru a ne încânta auzul cu trilurile lor legendare.
Dar veselia care pluteşte în aer nu se revarsă numai asupra naturii, ci şi a oamenilor, care se îmbracă mai subţire şi se bucură din plin de zilele mai lungi şi mai călduroase, culegând flori, plimbându-se şi admirând frumuseţea naturii, inspirând aerul proaspăt şi înmiresmat.
Eu consider că nu este anotimp mai frumos, mai pur şi mai încântător decât anotimpul primăvara, deoarece procesul de trezire la viaţă al naturii este unul uimitor, care redă oamenilor speranţa, bucuria şi dragostea, elemente esenţiale ale vieţii. De asemenea, verdeaţa, frăgezimea plantelor şi energia animalelor ne fac să ne simţim asemenea unor copii în faţa naturii misterioase. De aceea, este important să o primim în fiecare an cu braţele deschise, pentru a ne redobândi liniştea sufletească, speranţa şi bucuria

Svitacovschi Adriana Cristina

Răufăcătorul

A fost odată o prinţesă pe nume Hariet. Era o fetiţă de doisprezece ani, sensibilă, timidă şi isteaţă. Ea locuia într-un palat imens în care stăteau ascunse numeroase comori şi mistere.
Alături de părinţii, de bunicii, fraţii şi de sora ei mai mică Bety, care abia se născuse, locuiau alături de unchiul ei Tobias. El era foarte misterios, avea ceva respingător, Hariet nu putea să se ataşeze de el. I se părea că el este un om oribil şi crud. Îl urmărea zi de zi, pas cu pas pentru a vedea ce ascunde.
De câte ori vroia să-l urmărească, el o descoperea şi îi spunea enervat:
- Domnişoară, ţi-am spus de atâtea ori să nu mă mai urmăreşti!
Hariet îi citea cruzimea din ochii lui mari şi fugea speriată la mama ei.
Într-o zi pe când îi căuta pe fraţii ei Tibi şi Alfred prin palat, a văzut uşa camerei unchiului ei
Deschisă şi a îndrăznit să intre. Niciodată nu a mai fost în acea încăpere. Camera era imensă şi întunecoasă. Pereţii erau din aur, acoperiţi cu numeroase tablouri deosebite. A fost atrasă de biroul unchiului său care era strălucitor. Când s-a apropiat a văzut un caiet cu coperta de aur. Din acel moment Hariet devenea din ce în ce mai curioasă. A luat caietul în mână şi a început să-l răsfoiască, era de fapt jurnalul lui Tobias. Heriat s-a gândit că nu e frumos ce face, dar era foarte curioasă. Ca să nu o prindă unchiul a luat jurnalul şi a mers în camera ei să-l citească cu cei doi fraţi. După ce i-a chemat pe fraţii ei şi au început să citească jurnalul s-au speriat. Au descoperit că unchiul ei era vrăjitor şi că poate ajunge cu uşurinţă pe alte tărâmuri. De pe acele tărâmuri a adus numeroase fiinţe pe care le ţinea ascunse într-o peşteră din apropierea palatului.
Au mai aflat că unchiul Tobias vrea să-i omoare pe toţi pentru a deveni el rege. Planul lui era de ai răpi pe copii pentru ai transforma în stană de piatră, iar pe părinţi lui şi pe părinţii copiilor să-i otrăvească.
Copiii au fost şocaţi, nu ştiau ce să facă. Mai întâi s-au hotărât să caute peştera şi să vadă ce fiinţe sunt ascunse acolo, pentru că în jurnalul unchiului au găsit o hartă care le arăta drumul. Şi-au luat provizii şi au pornit căutările.
După trei zile au găsit intrarea secretă în peşteră. Acolo se aflau zeci de pitici care erau gata să moară de foame. Copiii i-au hrănit şi le-au promis că îi vor elibera. Piticii ştiau că în peşteră se afla un tablou magic, care îi putea duce înapoi pe tărâmul lor, însă ei nu îl puteau găsi, deoarece erau mai multe tablouri în peşteră. Hariet şi-a amintit atunci de tablourile din camera lui Tobias, ea se întreba dacă erau magice. S-a gândit că dacă cele din camera unchiului au fost magice îi va fi uşor să recunoască tabloul din peşteră. Aşa a şi fost.
Tabloul pe care Hariet l-a găsit, era minunat, el îţi trezea un sentiment de fericire.
Înainte de plecare piticii le-au povestit copiilor despre tărâmul lor. Aceştia au fost impresionaţi şi le-au spus piticilor că îi vor vizita. Piticii au plecat, iar copii au rămas singuri în peşteră. Fetiţa şi-a amintit de părinţii şi bunicii ei, care se aflau în primejdie. Ochi ei împăienjeniţi de lacrimi doreau să-i salveze pe ceilalţi şi să-l pedepsească pe unchiul ei. Acelaşi lucru doreau şi fraţii ei. S-au întors imediat acasă. Le-au spus părinţilor tot ce s-a întâmplat. Îndată ei au poruncit ca răufăcătorul să fie ars pe rug.
Unchiul Tobias a murit prin chinuri groaznice, a plătit pentru tot răul făcut. Totul s-a încheiat cu bine şi toată familia a trăit fericită până la adânci bătrâneţi.
Călugăr Georgiana

Ploaia

Era o fată isteaţă şi cam rebelă, Aksri. Fiica beduinului Ochi de Lună, nu avea astâmpăr şi nu-i plăcea să stea închisă în cortul tatălui său. Avea doar treisprezece ani şi-şi dorea să cunoască lumea.
Într-o zi a urcat pe spinarea calului său favorit, Păr Lung şi dusă a fost. O încânta imensitatea nisipurilor. Dunele nu i se păreau ameninţătoare, dimpotrivă. Erau ca nişte castele cu forme ciudate ce ascundeau misterele deşertului. Căldura toridă, îi încălzea sufletul şi spiritul de aventură, o îndemna să zburde. Libertatea! de când şi-o dorise!
Şi zilele treceau. Începuse să se sature de galbenul permanent ce se–ntindea înaintea ochilor ei. Îşi dorea acum altceva. Oboseala a doborât-o. Nu se mai putea bucura de privelişte. Întinsă pe nisipul fierbinte, cu buzele arse îşi aştepta sfârşitul. Nu mai avea nicio speranţă. A închis ochi şi a-nceput să delireze...
Deodată din înaltul cerului au pornit să cadă nişte picături mari. Era ploaia! nu una obişnuită ci o ploaie ce părea că nu se termină. Şi în jurul ei au început să răsară verdele. Firele de nisip au căpătat viaţă. Cactuşi, arbori, iarbă, flori. O mireasmă groaznică o învăluia. Picături mari de ploaie i-au udat faţa obosită, revigorând-o. Ploaie! ploaie! ploaie! îi venea să strige, dar glasul i-a rămas mut. Bucuria a copleşit-o. I se părea un vis frumos. Şi totuşi ploaia era reală...

Popa-Matei Mariana

Pădurea de atunci

Într-o zi frumoasă de toamnă, am plecat la pădure să aduc apă de la izvor.
În faţa mea începeau să se vadă tot mai mulţi arbori, de toate mărimile şi înălţimile. Toţi aveau braţe lungi încărcate cu frunze multicolore şi greoaie.
În pădure, m-am aşezat pe un butuc şi am început să privesc măreţia pădurii. Soarele cu raze palide mângâia ramurile copacilor, învelindu-le în straie aurii, strălucite. Vântul care adia, părea că suflă un cântec fragmentat, iar mişcările crengilor dădeau impresia de un dans al arborilor care îmbăţişau frunze cu mişcări line, aşezăndu-le pepământul rece.
Imaginea copacilor împodobiţi cu frunze colorate, e foarte impresionantă, ca şi cum toamna a venit cu întreaga ei paletă de culori, pe care le-a aştenur peste copaci.
Murmurul izvorului cristalin acompania vântul, iar apa ameţitoare se scurgea pe covorul de frunze, care părea un mozaic, un colaj cu piese de culori şi forme diferite.
Totul părea un vis, o imagine atât de frumoasă încât nu puteam să cred că este adevărată, un tablou din expoziţia naturii.

Svitacovschi Adriana Cristina

Mascota

Elevii clasei a VIII-a tocmai se pregăteau să intre pe teren. Profesorul de sport a organizat un campionat de fotbal, mă rog, o întrecere pe clase. Fetele, colegele erau în tribună. Adversarii, puştii din clasa a VII-a stăteau mândri şi aşteptau fluierul arbitrului.
Băieţii din a VIII-a aveau emoţii. Portarul lor se îmbolnăvise şi au fost obligaţi să-l înlocuiască. Petru nu era aşa de bun ca portar, dar asta e.
A început meciul. Fetele, nerăbdătoare îi încurajau: „Hai a VIII-a!” şi se tot întrebau unde e „Diribomba” (aşa îi spuneau dirigintei lor, care uneori avea reacţii explozive). Situaţia devenea din ce în ce mai dificilă, cei dintr-a VII-a dominau meciul. Cei mari nu prea ajungeau la minge. Minutele zburau. Din tribună se auzea: „a VIII-a nu te lăsa!”, „vrem victorie!”, „bieţii de ei, pierduţi mai erau scorul era 3 la 1 pentru elevii clasei a VII-a, Doamne ce tragedie!”
Şi când era tensiunea mai mare din pământ a răsărit o mascotă. Era un animal nemaivăzut, ceva mare şi rotund, cu două braţe şi două picioare. Pe cap nişte antene (multe la număr). Avea un 8 mare desenat pe piept. Nu scotea o vorbă, dar a început să se agite, arătând numărul de pe piept. Spectatorii au început să aclame, băieţii din clasa a VIII-a s-au gândit că e un semn pentru ei. Şi imediat au pornit un atac la poarta adversă. Timpul a devenit prea scurt pentru câte vroiau să arate. Cei din a VII-a nu mai aveau succes.
Şi după o luptă încrâncenată de pase şi lovituri şi alergare... meciul s-a terminat. Băieţii din clasa a VIII-a au reuşit performanţa: i-au învins pe ceilalţi cu 5 la 3. Asta da victorie!
Mascota între timp s-a aşezat pe-o bancă undeva aproape de teren. Elevii au alergat într-acolo să vadă cine le-a susţinut moralul. Dar mascota vroia să rămână anonimă. Dădea din mâini, făcea semn că nu. Băieţii au convins-o. Şi atunci ea şi-a desprins capul cu antenele şi... copiii au descoperit-o chiar pe Diribomba.

Popa-Matei Mariana

Flautul magic

Era o dimineaţă însorită de primăvară. Am plecat veselă spre şcoală, admirând copacii înfloriţi.
Prima oră de curs era desenul artistic, materia care îmi plăcea nespus de mult. În acea zi, doamna profesoară ne-a sugerat un desen la alegere, dar eu eram mult prea visătoare ca să ascult cerinţele dânsei. Privirea mea era aţintită spre fereastră, atrasă de florile multicolore care împodobeau copacii. Din curtea care se afla exact în faţa ochilor mei, a ieşit un bărbat, asupra căruia timpul şi-a lăsat amprenta.
Bătrânul ieşea la poarta casei sale în fiecare dimineaţă şi cânta din flautul său. În jurul lui se aduna mereu multă lume, sorbind cu nesaţ sunetele care îţi umpleau inima.
Moşneagul spunea adesea că flautul său era magic, deoarece prin muzica lui putea îndeplini chiar şi cele mai ascunse dorinţe, putea alina orice suferinţă şi dădea fericire tuturor oamenilor care credeau în puterea lui.
Deodată am auzit o voce cunoscută, care m-a trezit din starea de visare. Era doamna profesoară, intrigată de faptul că eu nu m-am atins de pensule măcar o clipă. Dar, spre marea noastră mirare, pe banca mea era un desen minunat, proaspăt pictat, înfăţişând un bătrânel cântând la flaut, înconjurat de o mulţime de oameni. Mai precis era chiar imaginea asupra căreia îmi era aţintită privirea. Atunci mi-am dat pentru prima dată seama că spusele moşneagului erau adevărate.
Aceasta a fost cea mai neobişnuită zi a mea petrecută la şcoală şi nu o voi uita niciodată.
Svitacovschi Adriana Cristina

Lumea vrăjită

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Bogdan. El era pe clasa a VI-a şi credea foarte mult în creaturile magice, uriaşi, vrăjitoare, spiriduşi şi multe altele. Însă copiii din clasa lui râdeau de el şi îl batjocoreau mai ales un băiat pe nume Fred.
Într-o zi când Bogdan se întorcea de la şcoală a văzut o veveriţă.
El a spus:
- Ce faci prietene?
Atunci săraca veveriţă s-a speriat şi a fugit. Bogdan era în urma ei şi striga întruna „stai vreau
să fim prieteni” dar el nu a observat şi s-a lovit de un copac care la trimis în altă lume.
El era foarte mirat, aproape să leşine:
- Ce este aici, unde sunt?
Băiatul vedea în faţa lui multe creaturi fascinante. După ce se plimbă puţin dă peste un
Spiriduş îmbrăcat din cap până în picioare în verde şi cu o pălărie.
- Hei, ai grijă era să mă calci!
- Scuze dar nu te-am văzut.
- În regulă.
- Ce e aici?
- Aici băiatule este oraşul minunilor din lumea vrăjită.
- O, e frumos aici, dar tu cine eşti?
- Eu, sunt Green, dar tu?
- Bogdan.
- Îmi pare bine Bogdan, hai să îţi arăt împrejurimile.
Cei doi au mers până au ajuns la o casă gigantică.
- Ouau ce casă mare!
- Aici locuieşte uriaşul Oli.
Bogdan şi Green au intrat în casă. Aici erau multe lucruri, dar uriaşe mai ales masa, patul şi
scaunul. Dintr-o dată se aude o bubuitură şi apare un uriaş.
- Bună Oli, el este Bogdan, prietenul meu, spuse Green.
- Bună.
- Ai o casă foarte mare, zise Bogdan.
- Într-adevăr nu mi-am dat seama.
Se trânteşte uşa şi apare alt uriaş mai mare ca primul şi spune:
- Oli, nu ţi-am spus că nu ai voie să stai cu prietenii până când nu duci gunoiul!
- Dar, mamă …
- Nici un dar!
Cei doi prieteni, au ieşit repede din casă.
- Greeeeen, Greennnnn !
În faţa celor doi apare o zână.
- Regina are probleme, iar au încercat să o prindă cei doi oameni.
- Cei doi oameni? zice Bogdan.
- Nişte oameni care vor să prindă zânele pentru puterile lor.
Cei trei aleargă până la regină şi la cei doi oameni.
- Lăsaţi regina în pace, spune Green.
Atunci spiriduşul spuse nişte cuvinte ciudate şi crengile din copaci începuse să îi lovească pe
cei doi. Când au văzut acest lucru nu au mai stat pe gânduri şi au fugit cât i-au ţinut picioarele. Regina le-a mulţumit şi i-a recompensat dându-le un clopoţel şi le-a spus:
Acest clopoţel vă va îndeplini trei dorinţe, trebuie doar să sunaţi din el.
Green spuse:
- Eu nu am nevoie, dă-i-l lui Bogdan.
Băiatul i-a clopoţelul, mulţumeşte şi îl admiră.
După un timp se face noapte şi copilul îl întreabă pe spiriduş:
- Pe unde pot ajunge acasă?
- Nu poţi.
- Ba da, poţi folosind clopoţelul să ajungi acasă, spuse regina zânelor.
Bogdan este trist că trebuie să se despartă de Green. Atunci spiriduşul îi spune că ar putea să
meargă cu el în lumea lui.
- Sigur, dar nu poţi veni îmbrăcat aşa.
- Nicio problemă.
Spiriduşul pocni din degete şi i se schimbase hainele într-un costum frumos.
- Aşa mai merge.
- Să plecăm atunci.
Bogdan sunase din clopoţel şi spuse: „Vreau să ajung acasă” în acea clipă el şi Green se
trezise în camera lui Bogdan. El se uitase la ceas şi văzuse că au trecut cinci minute de când a ieşit de la şcoală dar pe lumea vrăjită a stat cinci ore.
Se aude un strigăt.
- Bogdan, puiule, ai ajuns?
- Da, mamă.
Băiatul îl întrebă pe Green:
- Eu am stat doar cinci minute pe lumea ta?
- Nu, dar pe lumea vrăjită trece timpul mult mai repede decât pe lumea ta.
- Bine, ce facem prima dată? întrebă Bogdan
- ………..
- Ştiu! Să le dovedim tuturor că există creaturi magice.
Cei doi şi-au petrecut toată ziua demonstrând tuturor că există creaturi magice mai ales lui Fred. Mai târziu Green a plecat prin portal şi Bogdan a mers acasă. A doua zi după ore Bogdan a mers din nou la prietenii lui şi s-a întors seara.
Bogdan era nerăbdător să meargă din nou în lumea vrăjită. După ce a intrat pe portal a văzut că pădurea era uscată, casele dispăruse, străzile pustii. El a spus:
- Dar ce s-a întâmplat aici?
- Eu am fost.
În faţa lui apăru o vrăjitoare pe o mătură zburătoare.
- Am transformat toată lumea vrăjită în pustiu şi creaturile magice le-am închis.
- Dar, de ce ai făcut asta? întrebă Bogdan.
- Pentru că această lume m-a izgonit pentru că eram dementă.
- Şi acum m-am întors şi-i voi vrăji pe locuitori să fie supuşii mei la fel şi pe tine băieţaş.
Auzind toate acestea Bogdan fuge. Vrăjitoarea îi trimite pe Green şi Oli să îl prindă. Băiatul se
ascunde şi se gândeşte cum să spargă vraja vrăjitoarei, dar din păcate a stat prea mult şi Green împreună cu Oli l-au găsit. Băiatul a spus:
- Nu, eu sunt prietenul vostru!
Însă Green şi Oli nu au reacţionat cu nimic. Atunci băiatul a fugit din nou. El a luat-o printre
Copacii uscaţi şi a ajuns la o casă sinistră. Din ea a ieşit un moş bătrân, care i-a spus:
- Bună Bogdan.
- De unde şti cum mă cheamă?
- Ştiu totul despre tine şi ştiu cum să o opreşti pe vrăjitoare şi să îi salvezi pe toţi.
- Cum?
- Vei avea nevoie de flautul meu care va anula vraja vrăjitoarei de control.
- De unde şti toate astea? întrebă Bogdan.
- Eu sunt ... frate geamăn cu ...
- Cu cine?
- Cu vrăjitoarea, răspunse vrăjitorul.
- ...........
- Pleacă, trebuie să îţi salvezi prietenii!
Bogdan plecă şi se întâlneşte cu Green şi Oli, el începe să cânte. Green şi Oli îşi revin şi spun
deodată.
- Unde sunt?
Atunci Bogdan le-a povestit totul şi au început să îi scape pe câţi mai mulţi de vrajă până când
i-a salvat pe toţi şi s-au îndreptat spre locul unde se afla vrăjitoarea.
Ei au atacat-o din toate părţile şi Bogdan a cântat din flaut întruna până când vrăjitoarea s-a făcut scrum. Atunci toate creaturile magice i-au mulţumit lui Bogdan, dar el a spus:
- Nu mie trebuie să îmi mulţumiţi, ci vrăjitorului.
Bogdan s-a întors acasă şi le-a povestit tuturor aventura şi toţi au crezut, mai ales Fred.

Povară Ovidiu Adrian

O primăvară

Soarele a ieşit în fiecare zi mai cald, mai luminos şi mai vesel. Primăvara asta a venit pa la noi cu copaci înmuguriţi şi iarba verde, crudă ca frunza de măr.
A adus cu ea şi o mulţime de oaspeţi: păsări călătoare, albinuţe harnice, Fluturi coloraţi, flori, o grămadă mare şi mii de alte vieţuitoare ale pământului.
Păsările şi-au refăcut cuiburile şi-şi păzesc cu grijă mare ouăle.
Prin ograda noastră, o găină cu pui mici a ieşit la soare. Pisica leneşă a adormit fericită lângă Grivei.
Casele vopsite de curând, râd în lumina primăverii călduţe. Tot în jur e viaţă, primăvară, bucurie!

Stanciu Andreea

Legenda mărţişorului

Demult, demult trăiau într-o căsuţă mică. La marginea unui sat, o bătrânică împreună cu nepoţica ei, Irina.
Tare, tare o iubea bunicuţa pe fetiţă, şi-n serile lungi de iarnă îi spunea poveşti minunate pe care nepoţica le asculta fermecată.
Bătrânica, în timp ce spunea poveşti, obişnuia să tricoteze pentru nepoata ei pulovere, şosetuţe, mănuşi tot felul de lucruri. Şi pentru că fetiţa iubea culorile roşu şi alb, bunicuţa îi tricota lucruşoarele din aţă roşie şi albă.
Într-o zi, bunicuţa a vrut să-i facă nepoatei o surpriză. Bani nu prea avea şi de aceea, din coji de nucă şi ghindă, a meşterit o mică păpuşică căreia i-a pus un şnuruleţ împletit din aţa roşie şi albă, rămasă de la lucruşoarele pe care le făcea ea pentru fetiţă. A pus păpuşa într-o punguliţă şi a dăruit-o Irinei.
- Ce frumoasă este, bunico! a spus fetiţa cu mare bucurie şi admiraţie. Mulţumesc.
Ştii, o să-i pun numele Mărţişor, că uite, e 1 Martie şi vine primăvara. O să-mi prind pe
Mărţişor în piept toată vremea primăverii!
Bunicii i-a venit atunci o idee. A făcut multe păpuşele şi alte figurine cu şnur roşu-alb pe care le-a dăruit copiilor să le poarte în piept numindu-le mărţişoare.
A făcut apoi mai multe, mai multe, le-a vândut scăpând în felul acesta şi de sărăcie.
Şi se spune că de atunci, primăvara, copiii şi femeile poartă în piept mărţişoare ce vestesc în felul lor luna lui Mărţişor, prima lună de primăvară.

Petru Ada

Cutremurul

Îmi amintesc azi de-o întâmplare neplăcută petrecută acum două veri.
Era frumos şi bine afară, păsările cântau şi soarele strălucea liniştit. Eram cu mama, că tata era plecat la pescuit.
Mă jucam afară şi nu ştiu de ce am intrat în casă. Atunci s-a auzit un vuiet ciudat ce se făcea tot mai tare. Până să-mi dau seama de unde se aude, casa a început să tremure, să se mişte tot mai tare, lucrurile nu mai stăteau la locul lor.
M-am speriat, dar mama ştia deja ce se petrece. Începuse cutremurul. Ea mai trecuse printr-o experienţă asemănătoare şi ştia ce trebuie să facem.
Îmi era teamă să merg, făceam paşi mici, de melc.
Mama m-a luat în braţe:
- Nu te speria! Ne vom descurca şi totul va fi bine! Apoi ne-am aşezat amândouă sub uşa
rezistentă a casei stând tăcute şi nemişcate. Mi s-a părut că trece greu timpul, deşi a durat doar câteva minute.
Când totul s-a liniştit, am auzi doar liniştea!
Am ieşit cu grijă din casă, mama a verificat atentă totul în jurul nostru, apoi am ieşit afară.
Pe terenul de joacă erau o mulţime de copii, toţi teferi şi m-am bucurat.
N-aş vrea să mai trec vreodată prin aşa ceva. M-am speriat îngrozitor!

Suciu Cristiana

Un vis

E ca într-un vis
Când norii sunt cărţi,
Fulgii sunt litere,
Cerul este ca un om care citeşte vesel.
Copacii te întreabă dacă ai citit vreo carte.

Mureşan Serena Ana-Maria

Te iubesc...

Când te-am văzut,
Ai fost extraordinar
A fost dragoste la prima vedere.
Am fost în al nouălea cer.
M-am simţit minunat cu tine.
Te-am iubit şi la bine,
Dar şi la rău.
Dar acum soarta ne desparte
Eu aici tu dincolo.
Nu te-am văzut de multă vreme
Dar tu, tu o să rămâi mereu în sufletul meu.

Tu eşti ca un dar minunat.
Te-am iubit şi am venit mereu doar pentru tine.
Boldi Sebastian

Povestea unchiului meu

Am un unchi pe care-l cheamă Neluţu.
El şi-a cumpărat o căţeluşă de rasă în vârstă de două luni. Unchiul meu se ocupă de educarea căţeluşei şi de dresarea ei. Acest lucru cere foarte mare atenţie şi răbdare, dar şi igiena pentru că acest animal este foarte curat. Căţeluşa îi este credincioasă. Când unchiul meu se întoarce acasă mişcă bucuroasă din coadă.
Din când în când îmi dă voie şi mie să mă joc cu ea.
Aceasta este căţeluşa unchiului meu pe care o iubesc mult de tot.

Morariu Alisa Camelia

Primăvara

Într-o zi de primăvară Andra, Mihai şi Laura au plecat în pădure după floricele. Acolo Mihai a început să se mire de o floare tare frumoasă. Andra a rupt-o şi-a dus-o acasă mamei. Mama s-a mirat foarte tare. Atunci a început să le spună o poveste.
„Era odată un împărat care avea patru fiice. Într-o zi le-a spus cu toată inima.
- Dragele mele fiice vreau să vă spun că mâine este ziua Primăverii. Aşa că vreau să vă pregătiţi. Primăvara vrea să îşi serbeze ziua.
Atunci fetele au întrebat mirate:
- Unde? unde?
- Acolo unde credeţi voi că este pădurea Florilor.
- Ooooooooooooo! au răspuns fetele.
Am aşteptat această zi foarte mult.”
A doua zi copiii au plecat din nou în pădure. Aici au găsit un covor de ghiocei. Aceştia erau
cele mai frumoase cadouri pe care Primăvara le aştepta în fiecare an.
Şi de atunci ghiocelul vesteşte venirea primăverii.
Briciu Denisa

Oraşul meu

Numele meu este Faur Ionuţ şi locuiesc în oraşul Mediaş.
Este un oraş mare şi frumos din România situat în centru ţării. În oraş sunt multe fabrici şi uzine, şcoli, grădiniţe şi magazine comerciale mari. În centrul oraşului se află un parc mare cu alei, copaci şi multe bănci. În jurul parcului sunt multe clădiri mari şi frumoase cu magazine şi un turn mare de biserică, care se vede din tot oraşul, numit Turnul Saşilor. Prin oraşul meu trece şi un râu numit Târnava Mare, unde vara mergem la pescuit şi să ne distrăm.
La începutul toamnei la Mediaş se organizează „Zilele Mediaşului”, o sărbătoare a oraşului la care vin oameni din toată ţara, meşteri populari, cântăreţi cunoscuţi şi se organizează concursuri pentru copii pe teme sportive şi artistice. De asemenea în oraşul meu sunt foarte mulţi copii cu care te poţi împrieteni şi să te joci sau să mergi la stadionul oraşului, al echipei de fotbal Gaz Metan Mediaş.
Oraşul meu este un oraş frumos şi sper să avem cu toţii grijă de el pentru a ne bucura de priveliştea lui în viitor.
Faur Ionuţ

Învăţătoarea mea

Eram în clasa a II-a. Atunci mi-am dat seama că am o învăţătoare extraordinară pe nume Tatiana Albu.
Era una dintre cele mai bune şi mai haioase învăţătoare. Ne jucam mereu, ne distram şi eram foarte bucuroşi când învăţătoarea mea apărea în clasă. Ne dădea multe teste şi nu erau aşa de grele. Cu ea în preajmă ne simţeam în siguranţă, dar când pleca din clasă copiii deveneau mai gălăgioşi şi uneori se mai băteau. Atunci buna noastră învăţătoare se supăra foarte rău şi încerca să ne explice cum trebuie să ne purtăm. Se supăra pe noi, dar niciodată nu ne-a pedepsit. Critica constructivă ne durea mai mult. Aşa suntem noi copiii: mai răi şi mai gălăgioşi.
Aşa eram noi în clasa a II-a.
Acum am crescut cu un an. Multe lucruri s-au schimbat. Suntem mai serioşi, ne înţelegem mai bine şi nu uităm în fiecare zi că prezenţa învăţătoarei noastre este ca o mană cerească.
Boldi Sebastian

Iarna

A sosit iarna
Iarna cea bogată.
Cu a ei mantie argintie.
O iubeşte lumea toată.
Norii cern frumos zăpada.
Fulgii mari parcă plutesc.
Se zăresc frumos pe stradă.
Mulţii copii, cu multe sănii
Ies afară şi zâmbesc.
A venit iarna drăguţa!

Mohai Antonia Teodora

Soacra cu trei nurori – variantă modernă

Într-un oraş mare, într-un cartier de vile, unde locuiau doar oameni bogaţi, trăia o bătrână cu trei feciori ai ei. Bărbatul ei murise într-un accident de muncă în urmă cu 25 ani şi îi lăsase în urmă 3 vile ari cu piscină, garaj, fast-food şi sală de biliard. Băieţii erau de însurat, dar deocamdată trăiau singuri. Mereu erau plecaţi cu treabă.
Femeii îi veni într-o zi pofta de o nuntă. Aşa că umblă în tot oraşul până găsi fata potrivită pentru Mihai, băiatul cel mare. Băiatul nu s-a împotrivit, ştia că doamna Jeni era capul familiei, copilăroasă şi încăpăţânată.
Nunta s-a făcut cu bucurie nu atât de mare pentru miri cât a fost pentru bătrână:
„La bătrâneţe voi fi ajutată şi mângâiată!”
Nu este cazul să vorbim despre lună de miere la cât era de hapsână tanti Jeni.
După nuntă, prima zi a fost imposibilă.
- Sabina, fata mamii, tu trebuie să mă ajuţi. Vezi bine că nu mai sunt ca tine de tânără. Pune rufele la spălat, le întinzi să se usuce, le calci şi le împături. Apoi le duci la locul lor. După ce termini faci curat în toate camerele din toate vilele inclusiv în hol, baie şi bucătărie. Dup-aia poţi să mergi să pregăteşti mâncarea. Fă o mămăligă şi ceva carne de porc în ulei cu usturoi că până termini vin băieţii mei.
- Da, mamă soacră, răspunse umilă Sabina, ştergându-şi fruntea.
- Grăbeşte-te, nu sta! Camerele de filmat sunt peste tot şi în locuri în care nici nu te gândeşti, aşa că te pot vedea. Hai! Spor la treabă!
Ce noroc pe capul babei că avea o noră care-i plăcea munca!
Fata se puse pe treabă, fără să se codească: dădu cu aspiratorul, şterse praful, puse hainele curate, călcate şi împachetate la locul lor, pregătise mâncarea străduindu-se s-o facă cât mai bună, când aproape moartă de oboseală, auzi maşina lui Mihai.
Le dădu băieţilor de mâncare. Mihai era foarte mulţumit că mama i-a găsit o nevastă ca Sabina.
Zilele treceau şi doamna Jeni era tot mai mulţumită de alegerea făcută: „De ce să nu-l însor şi pe al doilea?” Aşa că îi găsi lui George o fată harnică, drăguţă. Băiatul, de voie, de nevoie, trebui s-o ia pe Claudia.
Nunta s-a făcut şi a doua zi cele două nurori au trecut la munca obişnuită de casnică. Acum că erau două, munca era împărţită; fetele mergeau şi să se distreze, dar numai când aveau timp şi când soacra lor nu le observa. Sabina o înştiinţă pe Claudia de camerele de filmat, aşa că treaba mergea strună.
„Ce nurori bune şi harnice am!” gândea tanti Jeni zâmbind pe sub mustăţi.
Cu toate că coafura, machiajul, manichiura, pedichiura şi îmbrăcămintea se schimbau în fiecare zi şi fizic era tot mai frumoasă, bătrâna devenea tot mai antipatică fetelor.
Într-o seară, mezinul familiei Popovici, Nicolae, veni cu o fată frumoasă acasă.
- Aceasta e prietena mea, Irinuca. Fie că îţi place, fie că nu, ea va fi nevasta mea, mamă.
- Dragă mamă! Se îngrozi bătrâna. Da’ ce, tu eşti mai cocoş să-ţi alegi tu nevasta? Pentru
tine era pregătită Anuţa. Chiar dacă e chioară, ştie ce vrea, ştie să gătească bine, iar pentru mine fata care nu ştie să facă ordine în familie nu poate deveni femeie.
Dar băiatul nu se dădu bătut; nunta se făcu şi, a doua zi, la muncă amândoi.
Mihai George şi Nicolae au plecat să vadă cum merg afacerile, iar cele 3 cumnate au rămas singure cu soacra. Cea bătrână s-a dus să se relaxeze în piscină, iar Sabina şi Claudia, văzând că Irinuca stă, visează şi mestecă gumă, au certat-o:
- Irina, nu te codi că ne vede mama soacră.
- Cum să ne vadă? E în piscină. Ce viaţă-i asta?
Noi să muncim şi ea să stea?
- De stat, stă, dar ia aminte: camerele de filmat înregistrează tot ce facem şi n-avem chef de predici d-ale ei, spuse Claudia ca un profesor.
Puţin speriată, tânăra se ridică de pe canapea şi căută în toate cele 3 vile, dar nici urmă de
camere de filmat.
- Aţi văzut? V-a tras pe sfoară! Ia, hai să mâncăm ceva că mi s-a făcut foame…
- Păi ce să mâncăm, Irinuca? Ia şi tu nişte mămăligă cu brânză, dulceaţă de nuci, batoane…
- Asta-i mâncare? Da’ alune, biscuiţi, iaurt, şuncă în ulei de peşte nu sunt?
- Ba sunt, dar de-alea mănâncă doar baba, îi răspunse în şoaptă Sabina.
- Ce-are ea avem şi noi. Claudia, fă o cafea, c-apăi i-o duc eu. Nu voia să le zică ce avea
de gând să facă.
În cafea a pus un somnifer şi pe o tavă, lângă pişcoturi înmuiate în vanilie i-a dus cafeaua.
- Ce surpriză! Mulţumesc, Irinuco! spuse cu sinceritate doamna Jeni. Somnul o cuprinse şi ieşi din piscină după câteva sorbituri.
„Îmbătrânesc îşi dădu seama.”
După ce intră în cameră, Irinuca încuie uşa.
- Gata! Am rezolvat! Spuse ea triumfătoare.
Cumnatele au început să facă plăcinte cu mere, o friptură de pui, au cumpărat băutură şi au
petrecut mâncând şi cântând; într-un timp au adormit.
Doamna Jeni se trezi şi descuie uşa cu o durere de cap.
„Când am încuiat uşa?” Intră în bucătărie şi amuţi: Pavaroti cânta de mama focului, oalele
împrăştiate peste tot, firimituri de pâine, chitara electrică era aruncată într-un colţ, mirosea a ars, iar fetele dormeau duse.
- Ce-i asta, fetelor? tună bătrâna.
Fetele săriră de la locurile lor şi începură a tremura. Irinuca îi dădu raportul:
- Mamă soacră, nu te supăra, părinţii au venit în vizită şi i-am servit omeneşte.
- Şi nu m-aşi trezit!
- Păi, te încuiaseşi în cameră.
- Nu-mi amintesc să mă fi încuiat! Spuse bătrâna ameninţător.
- Da … e de la cafeaua aia tare, găsi Claudia soluţia.
- E … baba nu le mai putu suporta din momentul acela şi le dădea tot mai mult de lucru.
Într-o dimineaţă, când soacra lor era plecată în oraş, fetele stăteau în sala de biliard. Irinuca
sparse tăcerea:
- M-am gândit cum să scăpăm de ea.
- Ce vorbă ţi-a ieşit pe gură? Ce-i asta? Nu se poate! spuse cu teamă Sabina.
- Credeţi-mă! O să vă pară bine! Nu v-aţi săturat de ea?
Au urcat în camere şi s-au sfătuit.
Când doamna Popovici ajunse acasă ele făceau pe harnicele:
- Aveţi de grijă ce faceţi pe-aici că eu mă duc să dorm. Sunt obosită!
După ce adormi bine, Sabina, ajutată de celelalte două a băgat-o pe bătrână în apa rece a
piscinei de lângă stradă. Femeia a început să urle, dar a fost legată repede la gură cu o eşarfă murdară aruncată într-un colţ. Acest lucru s-a întâmplat la vila de pe stradă. Claudia a dus-o la câinii ce obişnuiau să mănânce resturile vecinilor de lângă vila din capăt. Câinii au început să mârâie, apoi să latre şi s-o zgârie pe biata bătrână. Irinuca a luat-o şi şi-a făcut „datoria” în vila din mijloc, unde stăteau cel mai mult. A tuns-o cheală şi i-a dat cu capul de pereţi să o înveţe minte că nu a fost o soacră bună.
Sătule, cumnatele şi-au îmbrăcat soacra în haine curate şi au pus-o în pat cu o eşarfă curată bine strânsă la gură. Apoi au început să caute în dulapuri găsind tot felul de haine scumpe, ceasuri, bijuterii, bibelouri.
După câteva zile bărbaţii au ajuns acasă. Au parcat maşinile şi au intrat în casă.
- Ce e cu mama? au întrebat speriaţi.
Responsabilă, Irinuca a răspuns:
- În ultimul timp, mama ta a luat-o razna. Îmi pare tare rău şi m-aş bucura să ştii ce se
întâmplă cu ea.
- Mamă, ce se întâmplă cu tine? nu înţelegea Mihai. Apoi i-a dezlegat eşarfa de la gură.
- Sabina, asta ce e? o întrebă pe soţia lui.
Tanti Jeni încercă un răspuns, dar nu reuşi. Arată înspre prima noră, apoi spre vila de la
stradă, arătă spre Claudia, apoi spre vila din capăt. Când arătă spre Irinuca, arătă cu degetul în cap şi apoi în camera în care erau.
- Ce înseamnă asta? întrebă nedumerit Nicolae.
Irinei îi veni un răspuns genial:
- Sabina cu Mihai vor locui în vila de la stradă, Claudia şi George în cea din capăt, iar eu şi
Nicolae aici.
- Că bine zici tu, draga mea! O lăudă bărbatul ei.
Biata tanti Jeni a fost transportată la un azil de bătrâni. Câteva lucruri de-ale ei îi aduceau
aminte de casa în care a trăit toată viaţa şi ura faptul că, de-acum încolo, cele 3 nurori vor trăi în luxul în care a trăit ea.

Tăbăcariu Delia

Păpuşica

Într-un bloc vecin, locuiau doi copilaşi, drăgălaşi care se înţelegeau excepţional: Andrei şi Camelia. Părinţii lor erau prieteni de familie şi aveau preocupări comune. Andrei avea şi o surioară Codruţa, mai mare cu trei ani decât el. Băiatul şi fetiţa erau colegi de clasă. El a intrat în clasa I, la şapte ani, iar ea la şase ani. Au frecventat aceeaşi grădiniţă. Aveau o mulţime de jucării primite de la părinţi, de la Moş Nicolae şi de la Moş Crăciun.
Dintre toate cea mai valoroasă era “PĂPUŞA FERMECATĂ”. În joaca lor inventau cele mai imaginare scene din basme. Eu sunt „ Împăratul Roşu”, spunea Andrei, dar şi „piticul” şi „lupul”, iar fetiţa spunea: eu sunt “capra”, sunt “zâna”…etc. Ei povesteau, ei interpretau rolurile. Codruţa, uneori îi filma iar părinţii se amuzau. Pe lângă că-i sprijinea să-şi facă lecţiile îi învăţa să scrie corect ţi să preţuiască „dulcea limbă românească”. Apoi îi testa, cum se scriu cuvintele: într-o, printr-o, m-am, te-ai dus, şi-a amintit, să-şi aducă, au înţeles-o … etc. Erau premianţi.
Într-o zi Andrei şi Codruţa au pus la cale o surpriză excepţional de ingenioasă. Au răpit-o pe „PĂPUŞA FERMECATĂ”
- Te rog să-mi dai păpuşa! Zise Corneliu, cu lacrimi în ochi.
- A răpit-o zmeul! Apoi i-a adus alte jucării: iepuraşi, ursuleţi…
După o lungă aşteptare, băiatul zise:
- Îţi pot arăta o păpuşă. Dar nu ţi-o pot da! A luat-o pe Cornelia, a dus-o în faţa oglinzii şi i-a spus: “păpuşa din oglindă eşti tu!” Au rămas amândoi, iar Codruţa i-a adus păpuşa jucărie, i-a luat de mânuţe şi i-a dus în parc.
Anii au trecut. Au terminat acelaşi liceu şi aceeaşi facultate. La Ziua onomastică a Cameliei, pe lângă un imens buchet de flori şi alte cadouri, Andrei i-a oferit şi un superb inel de logodnă, iar Codruţa le-a prezentat filmul cu „păpuşa din oglindă”.
După ce s-au căsătorit şi au avut şi ei o fetiţă şi un băiat, ghiciţi ce anume aveau copilaşii şi ce dar minunat au primit?
Laioş Ioan

Poveste de viaţă

Cândva au fost doi tineri care se iubeau şi au hotărât să se căsătorească. Erau fericiţi, se aveau unul pe celălalt dar totuşi ceva le lipsea.
Viaţa şi casa lor era goală şi pustie fără un copil.
Atunci, au hotărât să aibă unul, dar acest lucru nu s-a întâmplat imediat, ci după ani de aşteptări. Erau nerăbdători să vină momentul în care se va naşte copilul mult dorit de amândoi.
Aşteptau cu emoţie, bucurie ziua în care acel copilaş le va umple golul din viaţa lor. Şi-au făcut planurile de viitor ca orice familie, planuri în care rolul principal îl avea copilaşul mult dorit şi aşteptat. Iată că a venit momentul mult aşteptat, dar fericirea lor a fost umbrită de faptul că fetiţa lor s-a născut cu o problemă de sănătate, cu urmări tragice în viaţa părinţilor şi a copilului. S-au bucurat foarte mult de naşterea îngerului lor, dar s-au întristat pentru problema cu care avea să se confrunte fetiţa lor pe viitor.
În urma problemei cu care s-a născut, fetiţa urma să nu poată merge.
Şi-au pus tot felul de întrebări, cum o să fie viitorul, cum vor putea depăşi momentele ce urmau, ce se va alege de viaţa lor şi a fetiţei lor.
Au fost multe lacrimi şi suspine în acea familie, tristeţea copleşindu-i pe părinţi şi cei apropiaţi lor.
Era o mândreţe de fetiţă frumoasă, precum o păpuşică. Deşi tristeţea părinţilor era mare, când o priveau, ea le dădea putere să meargă mai departe.
A avut de atunci tăria să lupte, să trăiască în ciuda faptului că medicii nu ofereau speranţe prea mari pe viitor.
Părinţii fetiţei s-au confruntat cu părerile medicilor, dar au reuşit împreună să fie uniţi şi să lupte pentru viaţa copilului lor, atât de dorit, deşi la momentul acela ei nu cunoşteau prea multe despre problemele de sănătate ale fetiţei şi nu ştiau cum s-o ajute. Din spusele medicilor, consecinţele problemei de sănătate erau mai multe şi grele dar ei au continuat să lupte.
Tânăra mamă şi-a luat viaţa în piept şi împreună cu îngeraşul ai au luat drumul spitalelor, pentru a căuta leac pentru păpuşica ei.
A încercat s-o ajute cum poate mai bine, pentru ca spusele medicilor să nu se adeverească. Fetiţa a trecut prin multe operaţii dar nu s-a lăsat.
Pe parcursul anilor s-a adeverit acest lucru, că din multe lucruri prezise de medici, multe nu s-au adeverit.
Fetiţa a avut o imensă putere de viaţă, şi cu zâmbetul ei îşi încuraja părinţii şi ochii, privirea ei, rugau pe părinţi s-o ajute să trăiască.
Era parcă un înger trimis de Divinitate. Acea o dorinţă arzătoare de viaţă şi încerca să-şi bucure părinţii, cu micile gesturi, zâmbete.
Părinţii ei o iubeau enorm.
Anii au trecut şi când ea a crescut, a ştiut şi a învăţat de una singură că trebuie să trăiască cu această problemă şi şi-a acceptat-o ca un om matur.
A ştiut să se bucure de orice clipă alături de părinţii ei.
Le-a făcut multe bucurii, apoi le-a adus multe satisfacţii, mulţumindu-se că trăieşte, şi şi-a acceptat propria soartă, fără a cere mai mult decât se poate.
Părinţii ei au educat-o în aşa fel încât să nu se simtă complexată de problema cu care se confruntă, aceea de a nu poate merge, poate, niciodată.
Azi, ea este un copil cuminte, ca toţi ceilalţi, doar că se deplasează într-un fotoliu rulant. Este frumoasă, deşteaptă, are un caracter puternic, plăcută pentru cei din jur, iubită şi respectată. Felul ei de a fi atrage pe oricine, prezenţa ei te linişteşte, e parcă o zână care stă pe tronul ei şi cu bagheta ei fermecată, alungă gândurile negre, prezenţa şi zâmbetul ei mişcă pe orice om, ea transmite o energie pozitivă, o energie venită de sus, de la Divinitate.
Uneori oamenii spun că ea a oferit tuturor o lecţie de viaţă.
Ea a fost, este şi va fi prinţesa lui mama şi a lui tata, fiind cea mai importantă persoană din viaţa lor.
Cred că într-adevăr, Dumnezeu vrea să demonstreze prin astfel de oameni, puterea Sa, arătându-le că poţi să te bucuri de viaţă, aşa cum eşti.
Această fetiţă ştie şi acum să se bucure de viaţă, acceptându-şi destinul şi astfel devenind
O ÎNVINGĂTOARE.
A fost o poveste care a avut un început trist, dar un final fericit.
Subasu Gabriela

Cele patru fete

A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti. Erau patru fete; două erau bune şi harnice, iar două erau rele şi leneşe. Mama lor era bună, răbdătoare şi îngăduitoare, dar cele două fete rele încercau cu orice preţ să o facă să-şi iasă din fire, însă nu reuşeau. De fiecare dată când încercau să facă vreo boacănă, mama lor le pedepsea cu blândeţe. Ca să se răzbune, într-o zi i-au pus ceva în băutură, doar că fetele cele bune au observat ce fac surorile lor şi au atenţionat-o pe mamă:
-Mamă să nu bei băutura aceea! e otrăvită, îi spuseră fetele cele ascultătoare.
-Lăsaţi-o să bea! Bea, mamă, că pentru tine am făcut-o… special, ziseră ele râzând.
-Pe cine să cred? Am o idee, ce spuneţi să gustaţi mai întâi voi băutura?
-Nouă nu ne e sete.
-Ei, bine, înseamnă ca e otrăvită băutura, nu-i aşa?
Şi din greşeală au răspuns afirmativ.
-Aşa-i, mamă, e otrăvită. Ups!
-Atunci s-o beţi voi! le spuse mama.
Atunci mama le-a dat-o să o bea şi după ce au băut-o au devenit bune, căci mama a pus în băutură dragoste şi a dorit din tot dinadinsul ca şi fetele acestea să semene măcar puţin cu celelate la bunătate.
Iar când le-a sosit vremea, cele patru fete ale mamei s-au căsătorit şi i-au învăţăt pe copiii lor că dragostea unei mame este aceaeaşi pentru toţi copiii pe care Dumnezeu i-i dă.
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…după priceperea şi imaginaţia mea.
Andreea Lăpădat