Scriitorii, cititorii şi cărţile

Iara noi? noi, epigonii?... Simtiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi batrâne, urâte,
Masti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbra, patria noastra: o fraza;
În noi totul e spoiala, totu-i lustru fara baza;
Voi credeati în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

Si de-aceea spusa voastra era sunta si frumoasa,
Caci de minti era gândita, caci din inimi era scoasa,
Inimi mari, tinere înca, desi voi sunteti batrâni.
S-a întors masina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarasi trecutul, fara inimi, trist si rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i strain!

(“Epigonii” , de Mihai Eminescu)

Când citim, trebuie să observăm detaliile cu tandreţe. Nu este nimic greşit în raza de lumină a generalizării, dacă ea apare după ce razele jucăuşe ale soarelui cărţii au fost adunate cu grijă. Dacă cineva porneşte cu o generalizare gata făcută, începe de la capătul greşit şi se îndepărtează de carte înainte de a fi început să o înţeleagă
Timpul şi spaţiul, culorile anotimpurilor, mişcările munţilor, toate acestea sunt pentru scriitorii de geniu, nu noţiunile tradiţionale ce pot fi împrumutate de la biblioteca în mişcare a adevărurilor, ci o seriede surprize unice, pe care marii artişti au învăţat să le exprime în modul lor unic. Autorilor minori le rămâne ornamentarea lucrurilor comune; ei nu se obosesc să reinventeze ăn vreun fel lumea; ei numai încearcă să scoată cât mai mult dintr-o ordine dată a lucrurilor, din modelele tradiţionale ale ficţiunii.
Variaţiile pe care le pot produce epigonii, în aceste limite, pot fi amuzante într-un chip decent pentru că cititorilor minori le place să-şi vadă propriile idei deghizate în chip plăcut. Dar adevăratul scriitor, cel care trimite planeta să se învârtă, modelează un om adormit şi preschimbăăncetişor coasta adormitului, acel gen de om nu are valori la îndemână: el trebuie să şi le creeze singur.
Când privim un tablou nu trebuie să ne plimbăm ochii într-un fel anume, chiar dacă asemeni unei cărţi, o pictură poate avea elemente de adâncime şi compoziţie. Când citim o carte, trebuie să ne alocăm timp, pentru a ne obişnui cu ea.
Ei…..cum alegeţi cărţile pe care le citiţi? Recomandări de la prieteni, vă luaţi după nasul propriu, în urma unor sesiuni de răsfoieli prin librării, pur şi simplu pentru că v-a „lovit ” un titlu sau o copertă.... eu am avut şi am mari probleme la capitolul ăsta.
Iniţia a fost simplu. Citeam ce exista în biblioteca de acasă. Mare biblioteca, avea cam tot ce trebuie şi pentru toate vârstele, începând cu „Amintirile” lui Creangă până la tot felul de filozofii. Am început să iau la rând ce exista deja în casă. Apoi am încercat şi cu biblioteca din şcoală dar nu mă lăsa să-mi aleg eu cartea, eram obligată să iau ce considera bibliotecara că trebuie să citesc la vârsta mea.
Când am început să cumpăr eu cărţi a început şi greul. Aveam o prietenă care mi-a recomandat poeziile lui George Bacovia. M-am îndrăgostit pur şi simplu de ceea ce scria el. Am acasă în prezent toate volumele, toate citite şi recitite şi nu mă mai satur să-i ascult poeziile.
Ei....acum e clar că internetul e regele. Citesc reviste culturale, mai văd ce scot nou editurile, pentru şcoală toate operele le găsesc aici, pentru ce îţi mai trebuie biblioteca?dar trebuie să recunosc că-mi lipseşte senzaţia pe care o aveam când citeam George Bacovia în grădină, în linişte şi nu stăteam ca în momentul de faţă cu ochii în calculator.
Când mă uit la teancul de cărţi citite şi mă gândesc şi acum să cochetez cu ideea de a scrie poezie sau proză, îmi revine coriozitatea, cine e cititorul ideal? Acesta, după părerea mea, e în centru lumii şi nimeni nu îi mută convingerea că toate cărţile pe care le-a citit au fost scrise pentru el.
„Cartea aleasă de noi să ne fie un tovarăş, un prieten, un adversar; să stăm de vorbă, să judecăm, să discutăm cu el: numai astfel ne poate folosi cititul.”
(Diterot)

Secaşan Alexandra, Clasa a XII-a B, Grup Şcolar de Industrie Uşoară Mediaş

Povestea unui cititor de carte

Chiar dacă afară a început să adie un vânt de toamnă, am hotărât să merg la Biblioteca Municipală pentru a-mi căuta o carte pe care trebuia să o citesc pentru ora de română. Nu sunt un pasionat al cititului, dar ce e musai, e musai.
Traversând parcul înspre bibliotecă mi-a atras privirea un bătrânel care stătea pe o bancă. Purta un fular şi un pardesiu învechit. Încercând să se ridice îşi scapă bastonul. Având probleme cu ochii, începuse să-l caute cu disperare. Imediat m-am apropiat de dânsul şi i-am înmânat obiectul care îi aparţinea.
- Mulţumesc spuse el sfios.
- Pentru puţin domnule.
Abia atunci şi-a dat seama că sunt un băieţaş.
- Dar de unde ai învăţat să fii aşa respectuos?
- De la părinţi strig eu mândru.
- Da din cărţi nu ai aflat?
- Nu prea sunt un fan al cărţilor....citesc numai când îmi trebuie ceva la şcoală.
- Vai, de mine. Ce-aş mai vrea să fiu din nou şcolar...Daca-i ştii tu câte cărţi am citit!
- Cum aşa?
- Am avut la dispoziţie o mulţime de cărţi. De la cele pentru copii la cele ştiinţifico fantastice. Îmi plăceau mult şi romanele poliţiste. Lectura era o pasiune pentru mine. Oriunde mergeam duceam şi o carte. Atunci când aveam un pic de timp liber, imediat o deschideam şi parcurgeam repede câteva rânduri. Nu am citit niciodată din obligaţie, ci numai din plăcere. Pe unii scriitori i-am recitit şi de fiecare dată retrăiam poveştile şi mă puneam în pielea personajelor. Nici nu ştii, dragă copile, ce multe cărţi am citit! Da, de acolo primeşti şi cultură şi educaţie. Cărţile au fost, sunt şi vor fi. Tu de mic trebuie să deprinzi acest lucru. Să începi cu poveşti specifice vârstei tale şi o să vezi că acolo, în ele întâlneşti prieteni noi. Nu doar copiii de pe stradă, ci şi eroii din lecturile tale îţi pot fi prieteni. Dacă vei citi o să vezi că vei avea o cultură literară bogată.
Am rămas uimit de spusele bătrânelului. Mi-am dat seama că mă certa. Îmi plăcea ceea ce auzeam. Am realizat imediat că am dreptul la o viaţă înfrumuseţată de înţelepciunea dobândită doar prin citit.
Felul cum a vorbit despre carte m-a marcat şi m-a făcut să fiu azi un cititor înrăit.

Popşor Alexandru, Clasa a V-a A, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr.5 Mediaş

Cartea

Era o dată o lume în care trăia un prinţ care nu era mulţumit de învăţăturile pe care le primea prin vorbe. Bănuia că trebuie să existe ceva care să adâncească cunoaşterea. Tot timpul se frământă, până într-o zi când se plimbă prin grădina palatului, a văzut un bătrân care privea atent la o foiţă subţire din coajă de copac. Curios prinţul îl întrebă:
- Ce ţi se pare aşa de interesant de te uiţi la foaia asta subţire?
- Nici eu nu prea pricep dar văd că-mi dă înţelepciune, mărite prinţ.
- Poţi să obţii înţelepciune mai multă fără să asculţi doar cuvinte?
- Dacă vrei să afli adevărul trebuie să străbaţi opt văi, patru dealuri şi cinci munţi.
- Şi cum pot face asta?
- Bătrânul i-a dat foaia subţire pe care scria „floarea înţelepciunii şi iarba curajului”, zicând:
- Dacă vrei să treci de munţii cei mai înalţi trebuie să treci mai întâi prin valea ABECEDARULUI, fiecare vale, deal sau munte străbătut va însemna pentru tine mai multă înţelepciune, dar la prima vale vei găsi un îndrumător care te va ajuta să treci de primele patru văi, iar de la valea a cincia vei avea mai mulţi îndrumători şi la fiecare vale, deal şi munte vei avea din ce în ce mai mulţi dar trebuie să asculţi în tocmai de ei. Ascultând, prinţul, străbate văile, dealurile şi munţii, dar la capăt de drum dă de un bătrân înţelept care se uită la el cu duioşie. Prinţul îl întrebă:
- Cum de am străbătut văile, dealurile şi munţii şi totuşi mi se pare că nu sunt pe deplin înţelept?
- Prinţul meu, eşti vrăjit, vraja care te-a cuprins se numeşte „cartea”. Ca să fi pe deplin înţelept trebuie să o preţuieşti şi să o respecţi tot timpul.

Ioana Duma, Clasa a v-a B, Şcoala cu Clasele I-VIII Nr.5 Mediaş

Gândul şi cartea

Era de mult. . .o ploaie rece cădea cu stropi imenşi din bolta cenuşie, sprijinită pe stejarii inalţi care impodobeau minunata pădure de la poalele muntelui.Înalţii strajeri ai muntelui aruncau umbre macabre pe muşchiul moale al pădurii.
Cei mai înalţii stejari făceau de strajă unei poieni mici, izolată de restul omenirii, care gazduia o casuţă construită din bârne, care privită de departe puteai crede cu uşurinţă că este nelociută. La geamuri fluturau draperii de damask roşii,care încă şi-au păstrat stralucirea, chiar dacă fuseseră atârnate la gemuleţe cu mult timp în urmă.

Un om înaintat în vârstă cugeta....
Pe masa lui de lucru nu era decat o foaie pe care, cu cerneală neagră era aşternut doar un singur gând. Langa foaie se aflau tocul şi cerneala, iar in centrul mesei o carte groasă prăfuită. Stropii reci ai ploii pătrunseră prin geamul deschis, poposind pe foaia albă de hârtie. Batranul se ridică şi merse la geam… Privi o clipă jocul stropilor reci, apoi închise geamul şi ieşi din încapere. Pret de o clipa totul rămase nemişcat, încremenind parcă în timp.Doar lumânarea a avut curajul să se stingă... În rest…tăcere…
- A plecat?..întreba Gândul cu voce înceată?
- Da! Spuse cu o voce blândă, dar mai hotărâtă, Cartea prafuită
- Ahh…suspină Gândul…de trei zile ramân singur fără niciun prieten pe această foaie albă.
- Dar mă ai pe mine...,spuse Cartea, şi eu te iubesc!
- Da!!!spuse înduioşat Gândul...numai tu mă iubeşti ceilalţi au uitat de mine...şi eu te iubesc.
- Vai. . .spuse Cartea într-un târziu...Şi eu sunt singura, tot numai pe tine te am!
- Dar cum?...se miră Gândul. Tu eşti alcătuită din multe, multe gânduri. Mai multe gânduri împreună sunt foarte fericite, nu te simţi fericită? Eşti o carte de valoare!
- Fericită?...Ce folos că sunt veche şi scrisă de un om înţelept, dacă zac în această casă de sute de ani, doar ca să ramân ca moştenire de la un om la altul?...Poate dacă aş fi undeva, într-obibliotecă mare şi luxoasă, aş fi citită de mulţi oameni şi mult mai apreciată decât dacă stau şi zac pe această masă, pe jumătate mucegăită...spuse Cartea indignată.
Nici nu termină Cartea de vorbit, că o Carte Bătrână,foarte bătrână, pe jumatate ruptă şi fără coperţi...spuse cu o voce dureroasă:
- Draga mea. . .Eu, sunt mult mai veche decât tine, am trecut prin multe în viaţă şi am ajuns chiar şi în cea mai luxoasă bibliotecă din lume...dar...
- Tu?! În cea mai luxoasă bibliotecă din lume? izbucniră într-un glas Cartea şi Gandul.
- Da,copii...A fost demult. . .Atunci cărţiile erau întradevăr preţuite, citite şi puse la loc de cinste, dar de la un timp oamenii au început să nu mai fie interesaţi de cărţi..., Batrana Carte suspina indelungat ....
- Dar oamenii nu-şi dau seama de comorile pe care le deţin doar cărţile?
- Într-adevar, numai într-ocarte poţi găsi atâtea comori ascunse şi giuvaiere, doar citind ai minunata senzaţie de a te năpădi multe sentimente diferite în acelaşi timp...Când citeşti, parcă te rupi de această lume şi treci pe nişte meleaguri nemaipomenite. . .cuvântă din nou Cartea Bătrână
Astfel au adormit cu toţii, cu gândul dus departe la oamenii care pe zi ce trecea nu mai erau interesaţi de cărţi.
Dar dimineata cand Cartea se trezii observă cu îngrijorare că Gândul lipsea... Trecură săptămâni, dar acesta nu se întoarse. Dar totuşi după luni întregi de aşteptări Bătrânul intră în cămăruţă cu foaia pe care era aştemut Gândul în mână şi o aşeză sub coperta Cărţii. După ce acesta părăsii camera Gândul exclamă:
- Vai, draga mea, doar acum am simţit ce mult te iubesc...spuse acesta sarutând-o tandru pe file.
- La fel şi eu, spuse Cartea cu lacrimi de dragoste in ochii obosiţi de nesonm...
Acum erau din nou fericiţi, el avea să rămână tot timpul în coperta Cărţii, pentru că nu-i putea fi adăugat nimic din cauza frumuseţii şi complexităţii sentimentului pe care îl simţea…

Gândilă Emanuele, Clasa a X-a, Liceul Teoretic Axente Sever

Cartea Vorbitoare

Andrei este un baiat în vârstă de 9 ani. Lui nu îi place să citească, de aceea toate cărţile din biblioteca sa arătau groaznic sunt murdare de creion şi pix, paginile sunt rupte pe jumătate, iar imaginile sunt tăiate. Într-o zi, Andrei a primit o carte nouă numită "Lumea copiilor". După ce mama lui i-a dăruit-o, Andrei a mers în camera lui şi a început să mâzgălească şi să decupeze imginile şi peisajele din carte. Seara, când Andrei vroia să adoarmă, din biblioteca lui se auzea o voce sinistră. Andrei s-a speriat şi a început să caute persoana care se ascunde în camera lui. Când a ajuns în faţa bibliotecii, acea voce se auzea tot mai tare. Cartea încerca să îl sperie pe Andrei. Până la urmă baiatul şi-a dat seama că bib1ioteca în care era cartea lui a început să vorbească. Cartea i-a vorbit aşa:
-Crezi că e bine ce faci?
Andrei cu o voce subţire i-a răspuns:
-Dar. . .cine esti? _
-Eu sunt una din cărţile pe care tu le mâzgăleşti zilnic.
-Şi cum ai prins viaţă? pentru că eu nu am mai vorbit niciodată cu o carte.
-Nu am mai suportat ca tu să îţi bati joc de mine şi de colegele mele.
-Bine, bine promit că nu o să vă mai mâzgălesc şi nu o să vă mai rup.
-Sper să te ţii de cuvânt şi să nu mă mai rupi pentru că şi pe mine mă doare ca şi pe tine atunci când cazi şi te loveşti.
De atunci Andrei citeşte fiecare carte primită de la parinţii lui, iar cărţile rupte de el atunci când era un băiat rău, au fost lipite şi aranjate frumos în biblioteca sa.

Popa Iulia, ŞCOALA cu CLASELE I-VIII, Nr. 2