Primăvara

Când primăvara vine
Natura parca-n vie
Când pomii înfloresc
Florile ne zâmbesc
Şi toate te îmbie
Să umbli prin câmpie
Păduri ca să cutreieri
Să auzi şi cânt de greieri
Şi păsări ciripind
Pădurile privind
Cum toate înverzesc
La viaţă te trezesc.


Zlatea Felicia
S.A.M.”IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a VIII-a

Raiul oprit

Într-o zi când am venit de la şcoala eram tare obosită, aşa că am hotărât să mă odihnesc puţin. Am adormit şi cu fiecare secundă parcă mă cufundam tot mai mult într-o lume vrăjita a magiei şi a poveştilor de basm.
M-am trezit într-un loc imens şi foarte frumos. Erau păsări îmbrăcate în aur, flori strălucitoare cu puteri magice, pomi care păreau nişte bravi eroi, iar din loc în loc împodobiţi cu cuibuşoare cu păsărele. Priveliştea era foarte frumoasă şi parcă desprinsă dintr-o poveste imposibilă. Cerul albastru ca marea prin care se zărea soarele care îşi întindea razele sale pe întreg pământul.
Deodată un zgomot venit de către un tufiş m-a trezi din visare. M-am apropiat curioasă şi cu mare sfială către tufiş , de unde a apărut un înger care mi-a spus să nu mă tem că nu are să-mi facă niciun rău şi că eu mă aflu pe tărâmul viselor adevărate.
Eram surprinsă, dar în acelaşi timp credeam în tot şi aveam încredere că nu o să mi se întâmple nimic.
Spiriduşul m-a ajutat să înţeleg lucrurile imposibile care mi se întâmplau. M-a condus într-un loc unde erau mulţi spiriduşi şi zâne cu aripi transparente conturate cu diamante fine. Erau tare frumoşi noii mei prieteni.
Dintr-o dată s-a făcut linişte şi toţi spiriduşii, îngeraşii şi zânele s-au aşezat jos cu faţa la pământ. Speriată am întrebat ce se întâmplă şi am aflat că a sosit regina lor. Era şi ea tare frumoasa, atât aspectul ei fizic cât şi îmbrăcămintea ei nu se puteau descrie în cuvinte.
Regina mi-a spus că trebuie să mă întorc în lumea mea, dar eu nu voiam să plec, ci doream să mai stau în această lume fermecată şi de basm. Regina mi-a acordat câteva ore pentru a vizita paradisul spiriduşilor şi astfel am aflat că îngeraşul care l-am cunoscut prima dată pe acest tărâm se chema Artur şi tot el a fost cel care mi-a arătat întreg regatul pe aripile unui fluture.
După ce am vizitat tot ţinutul am ieşit din acest labirint doar în momentul în care a sunat ceasul de pe noptiera, trebuia să mă trezesc era ora cinci şi nu-mi făcusem tema la limba română.
Ceasul a fost cel care m-a scos din acea atmosfera de basm unde am cunoscut o regina şi unde mi-am făcut mulţi prieteni noi.

Mărgescu Maria
Şcoala de Arte şi Meserii “IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

Floarea lacrimilor

Sus pe culmea unui falnic şi măreţ munte, ce brăzda zarea locuia o fetiţă împreună cu mama ei. Fetiţa se numea Lăcrămioara şi era pricepută la toate. Avea părul galben ca spicul de grâu, ochii albaştrii asemenea cerului senin în miez de vară, iar fata albă ca fulgii de nea.
Era nevoită să coboare în fiecare zi din înaltele culmi ale muntelui pentru a se duce la oraş să muncească deoarece mama ei suferea de o boală ce bântuia atunci în lume.
Nu-i păsa de frigul de afară nici de viscolul aspru ce străpungea zarea, ea mergea hotărâtă pentru a muncii şi a câştiga banii necesari pentru vindecarea mamei ei.
Deşi seara era frântă de oboseală, zâmbetul mamei ei îi aducea în suflet fericirea şi speranţa că în curând va fi bine şi vor mai fi amândouă fericite.
Veni primăvara, iar pătura groasă a zăpezi făcea loc covorului verde al ierbii. În copaci se zăreau primii muguri, iar ursul somnoros trezit din somnul lui adânc păşea agale pe culme.
Lăcrămioara, cufundată în gândurile ei amare cobora la vale cu gândul dus la mama ei care pe zi ce trecea se simţea tot mai rău. În acea zi a găsit de lucru la conacul unui boier, care a prins drag de ea. Boierul a promis că o ajută ducându-i mama la un doctor.
Plecând fericită spre casă fericirea ei nu dură prea mult deoarece mama ei murise. Sărmana fetiţă simţi cum pământul îi fuge de sub picioare, iar ochii i se inundaseră de lacrimi care curgeau pe pământ.
Dimineaţa când se trezi mare i-a fost mirarea când văzu o pătură din flori albe făcute din lacrimile ei. Erau lăcrămioarele care în roua dimineţii plângeau şi ele împreună cu fetiţa, marea pierdere a mamei ei.

Bleahu Ionela
Şcoala de Arte şi Meserii “ IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

Floarea lacrimilor

Într-un sat îndepărtat trăia o fată ape nume Maria. Această fată locuia împreună cu mama ei într-o căsuţă sărăcăcioasă şi dărăpănată.
Într-o zi în casa ei a apărut o lumină, care licărea în întuneric. Maria s-a speriat când a văzut acea luminiţă şi din care s-a auzit o voce care-i spunea:
- Maria, nu te teme, eu sunt Diego şi vreau să mă ajuţi. Sunt imobilizat la pat, sufăr de această boală de când eram mic, dar înainte de toate vreau să şti că eu sunt un zeu şi îmi doresc ca tu să mă ajuţi cu un lucru care îmi va schimba complet viaţa.
Fata auzind toate acestea a rămas în tăcere gândindu-se oare ce vrea zeul să facă pentru el.
A doua zi zeul apăru din nou, învelit şi de data aceasta de aceea lumina orbitoare şi i-a zis Mariei:
- Vreau să mergi în Ţinutul Florilor şi să-mi aduci floarea numită “floarea lacrimilor”, floare care mă va ajuta să devin un om normal şi care mă va scuti de suferinţă.
Maria a fost de acord cu propunerea zeului şi a pornit spre Tărâmul Florilor. Dar înainte de plecare zeul i-a dat Mariei un fluier şi o umbreluţă, lucruri pe care le-ar folosi în caz de primejdie.
Maria porni la drum, unde de la început a întâmpinat primejdi. A fost atacată de un urs mare care părea ca este şi flămând. Maria a început să plângă gândindu-se că n-ar fi trebuit să plece de acasă spre un ţinut aşa de îndepărtat pentru un străin.
Fata şi-a amintit de lucruşoarele primite de la zeu şi a luat umbrela şi a deschis-o. Din aceasta au ieşit mai multe săgeţi care l-au aţintit pe urs la pământ.
Maria a ajuns în Ţinutul Florilor, acolo unde erau o mulţime de flori, de unde după multe căutări găsise şi floarea dorită de zeu.
Culegând-o Maria s-a întors spre casă, se grăbea să ajungă cât mai repede la căsuţa ei, când pe drum întâlneşte o vrăjitoare bătrână care vroia floarea pentru ai prepara o licoare fermecată care o făcea să devină mereu tânără.
Maria nu a vrut să-i dea floarea spunându-i vrăjitoarei că ea a trebuit să îndure multe până a ajuns la această floare. Cele două s-au luat la harţă, dar Maria a scos fluierul şi suflând în el a transformat-o pe vrăjitoare în stană de piatră.
Fata a plâns şi lacrimile ei de pe obraz s-au scurs pe floare, iar aceasta a prins viaţă. Floarea a început să vorbească şi a devenit astfel sfătuitoarea Mariei.
Când a ajuns acasă zeul a rugat-o pe Maria să devină soţia lui, pentru că el o iubeşte ăi crede ca acelaşi sentiment simte şi ea din moment ce a acceptat să meargă pe un tărâm străin ei, pentru a-i aduce floarea.
Maria a acceptat. Cei doi s-au căsătorit, iar floarea avea să devină un simbol pentru cei doi pentru că ea simboliza lacrimile Mariei.

Canahai Ana-Maria
S.A.M.”IOAN MORARU”Dârlos
Clasa a VIII-a

O excursie de neuitat

Îmi aduc aminte cu multă bucurie şi nostalgie de frumuseţile naturii văzute în excursia pe care am făcut-o la muntele Ceahlău.
Am plecat dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, spre uriaşul cu fruntea-n soare. Ajungând la poalele muntelui am văzut câmpia cu frumuseţea florilor de câmp, care în bătaia vântului parcă părea un tril îndemnându-te să le culegi.
Privirea mi-a fost aţintită către un lan de grâu care părea o mare de apă aurie în bătaia razelor de soare, iar adiatul uşor, uşor al vântului părea să fie o mare apă zbuciumată.
Frumuseţea muntelui parcă te vrăjea şi te făcea să te simţi ca într-un basm, nu putea fi descrisă în cuvinte aceasta frumuseţe. Falnicii brazi, care în multe opere sunt comparaţi de către autori ca având nişte braţe mari şi voinice arătau ca nişte bravi eroi fiind adevărate comori ale muntelui.
Râurile cu apa lor cristalină şi rece îndeamnă parcă turistul să guste din ea şi te făcea să te simţi că trăieşti parcă într-un vis, parcă într-o poveste cu prinţi şi prinţese.
Potecile întortocheate care duc spre culmile acestui falnic, văzute din înaltul cerului parcă părea a fi nişte şerpi, care se strecoară prin toate văgăunele căutându-şi hrana şi prin felul lor de a arăta parcă făceau turistul să se piardă într-un labirint decât să-l îndrume să-l vizitezi pe uriaş.
Nu cred că o să pot uita vreodată aceste frumuseţi cu care este înzestrată natura si cred ca nicăieri nu este mai frumos decât în ţara mea.
Era seara, când ultimele raze ale soarelui se luptau cu întunericul. În depărtare se zărea un mare foc care punea stăpânire pe munte. Era prinţesa întunericului cu suratele ei stelele, care cu frumuseţea ei nemărginită lumina potecile, fiind călăuza turiştilor rătăciţi sau a îndrăgostiţilor.
Am plecat spre casă cu gândul de a mă întoarce deoarece pentru mine aceasta excursie a fost una de vis.
Acum când stau şi mă gândesc totul mi se pare că a fost un vis frumos de vara, un vis care nu aş vrea să fie uitat fiind parcă gonit de zorii zilei şi lăsat uitării .

Bleahu Ionela
Şcoala ce Arte şi Meserii “IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

Dragă mama,

Acum în prag de primăvară, când natura reînvie la viaţă căpătând culoarea ochilor tăi, gândul meu asemenea unui porumbel zboară către tine presărând în drumul lui petale gingaşe de ghiocei, simbolul purităţii şi al dragostei eterne.
Nu există cuvânt mai dulce pe pământ decât cuvântul mama. Mama, tu eşti pentru mine farul ce îmi luminează calea spre înaltele culmi ale vieţii.
Chipul tău blând şi privirea ta ageră sunt asemenea unei raze de soare ce străpung cerul înnorat.
Îmi aduc aminte de glasul tău duios plin de nostalgie spunându-mi în copilărie mult doritele poveşti cu zâne şi prinţese, care mă făceau să cobor în tărâmul de basm.
În fiecare seară înainte de culcare ai fost un înger care îl ruga pe Dumnezeu să mă ocrotească. M-ai învăţat atâtea lucruri pentru care îi mulţumesc.
Mama, tu eşti pentru mine cheia care îmi deschide multe uşi spre necunoscut. Sufletul meu de copil îţi îndreaptă paşii spre tine rugându-te să ai parte de tot ce este mai bun şi mai frumos în lume. Ţi-aş culege toate florile din lume ca să ţi le dau în dar, dar acest lucru nu este de ajuns.
Tu eşti bucuria vieţii mele, exemplul meu în viitor, zâmbetul tău cald asemenea unui foc în miez de iarnă îmi dă putere pentru a trece peste orice obstacol.
Atunci când anii o să treacă şi părul tău se va albi eu îţi doresc mămica mea iubită să ai parte şi atunci de lucruri bune.

Cu multa dragoste şi respect. Ionela

Bleahu Ionela
Şcoala de Arte şi Meserii “IOAN MORARU“ Dârlos
Clasa a V-a

Sărbătoarea Paştelui

Odată pe vremea iudeilor când oameni nevinovaţi erau răstigniţi pe cruce, Isus fusese trimis la judecată. Cu toţii hotărâseră să fie răstignit pe cruce.
Maria plângea, ca o mama îndurerată care-şi pierde fiul, unicul său fiu pentru ca-l pierdea.
Tâlharii trebuiau să-i pună o cunună de spini, motiv pentru care Maria s-a dus şi s-a rugat la salcia pletoasă pentru ai salva unicul său fiu. Salca a rămas şi ea tristă împletindu-se astfel cu durerea Mariei care a rămas şi ea tristă.
Iudeii însă nu au vrut să-i facă o cunună fără spini, ei vroiau ca Isus să moară într-un chin foarte mare.
Înainte de a fi răstignit Isus a cerut apă dar a primit doar oţet. De aici şi mitul că în Vinerea Mare, în semn de suferinţă toţi creştinii nu folosesc oţet şi ţin post negru alăturându-se şi ei la suferinţa şi chinurile prin care a trecut Isus.
Sosi şi ziua când Omul nevinovat şi fără de păcat să se sacrifice. Iudeii şi fariseii l-au batjocorit, l-au împuns cu suliţa-n coaste şi un întuneric mare s-a lăsat. În tot acest timp pământul s-a cutremurat, catapeteasma bisericilor s-au despicat în două.
Când soarele galben ardea, când iarba verde dădea puţină culoare acestui tablou, Isus era răstignit pe cruce.
O femeie dorind să ducă oua barbarilor duşi la muncă, când l-a văzut pe Isus răstignit pe cruce s-a oprit pentru a se uita la sărmanul om.
Ouăle lăsate sub cruce s-au înroşit datorită sângelui roşu şi curat al Mântuitorului.
De atunci în fiecare an de sărbătoarea Paştelui se înroşesc ouă, ca simbol al sângelui curat care aparţine Mântuitorului, sânge care l-a vărsat pentru ca noi să fim iertaţi de păcate.
Isus a fost înmormântat pe un munte, dar îngerii trimişi de Dumnezeu au sfărâmat piatra mormântului, iar o lumina strălucitoare şi plină de înţelepciune, o lumină iubăreaţă şi plângând parcă si ea suferinţă lui Isus a ieşit la iveală. Era Isus, care a înviat .
Femeile mironosiţe au pornit spre mormânt. Maria Magdalena a fost cea care l-a văzut pe Isus, iar acesta i-a arătat mâinile bătute în cuie, mâinile acelea însângerate care parca ţineau în ele toate păcatele omenirii.
Se spune ca pe unde a păşit Isus au apărut nişte floricele micuţe de culoare albă. Era culoarea sufletului lui Isus, un suflet bun şi nevinovat plin de credinţă.
Florile sunt văzute de fiecare dată în ziua de Paşte, sunt sufletele creştinilor care şi-au mărturisit păcatele şi care au suferit pe întreg parcursul postului mare.
Isus a luptat pentru noi, el s-a lăsat răstignit pe cruce pentru păcatele omenirii, iar noi ar trebui să-i mulţumim cu o rugăciune din sufletul curat şi drept al fiecăruia din noi.

BLEAHU IONELA
S.A.M. “IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

O excursie de vis

Totul a început într-o după-masă când m-am uitat la un film cu prinţese spiriduşi şi unicorni. Seara când m-am pus în pat mă tot gândeam la acest film. Într-un târziu am adormit… cu gândul la acel film … şi am visat ceva frumos.
M-am trezit într-o pădure cu multe flori foarte frumoase. Eram singură în acele locuri şi eram şi foarte speriată. Eram ca într-un labirint, fugeam dintr-o parte în alta şi nu găseam o cale de a ieşi din acea pădure.
În calea mea am întâlnit un motan, are mi-a arătat poteca care mă ajuta să ies din acel labirint. Dar vorbele motanului au fost dor nişte vorbe aruncate la întâmplare, nişte minciuni care nu au făcut decât să mă speriu mai tare. M-am îndreptat spre partea în care am văzut că pământul era acoperit cu mulţi muşchi şi se pare ca direcţia era bună. În cele din urmă am reuşit să ies din acea pădure fermecată.
Dar aventura mea nu se termina aici. Când credeam că am scăpat de acel labirint am ajuns pe o câmpie pustie care te ducea spre un deal.
Curioasă am urcat dealul din vârful căruia se zărea o câmpie plină de flori multicolore printre care erau şi unicorni care-şi plimbau fiecare prinţesa lui.
Ne-am împrietenit şi ne-am jucat împreună în acele locuri care te vrăjeau cu totul ăi care te făceau să te simţi ca într-o poveste. Şi parcă totul era adevărat, parcă totul te lasă vrăjit şi parcă noii mei prieteni, pentru că şi ei făceau parte din decor, te vrăjeau cu totul. Era o adevărata magie, o vraja care îmi doream să ţină la nesfârşit.
În acel peisaj de basm “noii prietenii” au hotărât să mă ducă la un loc în care exista pomi care făceau diamante şi unde se mai afla şi o cascada în care ne-am scăldat. Dar joaca noastră a durat foarte puţin pentru că am început să simt un vântuleţ care bătea din ce în ce mai tare şi care în cele din urmă s-a transformat într-o furtună.
Am fugit să ne adăpostim şi prietenii mei m-au dus într-o peşteră. Acolo, fiind feriţi de furia naturii şi obosiţi de atâta alergătură am adormit. Dar somnul meu a fost tulburat de o voce blândă care îmi spunea:
- Iulia, trebuie să mergi…
Am deschis ochii şi aşa adormită am crezut ca era una dintre prietenele mele, dar chiar nu m-am înşelat, era una dintre prietenele mele, era zâna din palatal meu de cleştar, era mama care venise să mă trezească zicându-mi:
- Iulia trebuie sa mergi la şcoală!
Mi-a părut rău că a trebuit să mă trezesc şi să părăsesc acele locuri dar încă mai am speranţa că visul meu nu s-a terminat şi că o să mă mai plimb prin acele locuri şi sunt sigură că o să îmi iau şi zâna cu mine.
BACIU IULIA
Şcoala de Arte şi Meserii “IOAN MORARU” Dârlos
CLASA a V-a

Un miracol de Paşte

E duminică dimineaţa, Învierea Domnului. Mă trezesc dis de dimineaţă vrând să aflu ce mi-a adus iepuraşul de Paşti.
Mi-am luat micul dejun şi am mers în grădină.
M-am minunat. Multe coşuleţe cu ouă multicolore se aflau în grădina care a simţit curăţenia de primăvară. În ea se aflau cei doi iepuraşi primiţi de la bunica mea. Pe unul îl chema Pufi deoarece este pufos şi pe celălalt Blaky, deoarece blana lui e de culoare neagră…
Mă joc cu iepuraşii mei până ce văd că Pufi stă nemişcată şi nu mai aleargă. M-am dus s-o chem pe mama iar când m-am întors înapoi nouă iepuraşi micuţi stăteau lângă mama lor. I-am luat pe toţi şi i-am pus într-un coş.

de Stoica Cătălin

Sens vieţii

Dragă cititorule,

Recunosc: n-am nici un drept să-ţi răpesc câteva clipe din existenţa ta pentru neînsemnatele şi inutilele mele confesiuni.
Îţi scriu să te salvez de aceeaşi soartă pe care-o am şi eu. Probabil o să râzi de intenţiile mele. De fapt, nici nu te condamn. Rândurile de mai jos, chiar dacă par atât de ireale, sunt dovada vinovăţiei mele.
Am fost şi eu cândva om…Asta era demult, într-un trecut mult prea îndepărtat ca să-mi pot aminti ceva…ceva cât de neînsemnat. Un singur lucru ştiu: nu eram o persoană bună. Păcatul mi-a devastat sufletul. Tocmai de aceea am fost condamnat la eternitate. Salvat de la moarte, dar totuşi condamnat la alt blestem. A exista e blestemul meu. A exista fără a avea măcar un sens. Ce-ţi doreşti tu e probabil atât de diferit de ce am eu nevoie. Nu doresc decât un rost, oricât de banal. Ar fi mult mai uşor astfel decât să înfrunt singur eternitatea. Ce voi face cu o viaţă fără sfârşit? Ce voi face cu nemurirea pe care nu o doresc deloc? Doamne… Câte lucruri priveşti zilnic fără să le găseşti măcar un singur rost, cât de mic? Dar pe lângă acestea, eu sunt cel mai mare sens.
Ce colorată ar trebui să ţi se pară viaţa! Ce frumoasă şi ce perfectă e, plină de sensuri! Nu-i aşa că e atât de evident faptul că existenţa mea chinuită se măsoară în inutilitate? (M-am oprit o clipă din cititul hârtiei mototolite. Nu ştiam exact ce să cred cu privire la acele rânduri. Eram uşor năucită, „Existenţa mea chinuită se măsoară în inutilitate.” Ce ciudat! În acel moment era chiar definiţia vieţii mele.) Nu-i aşa că rostul meu e de mult timp pierdut? Asta dacă a existat vreodată unul şi pentru mine… Dar eternitatea n-ar trebui să aibă totuşi şi un subtitlu? Şi dacă da, care ar fi acela? Moartea sau viaţa? Rai sau infern? Cer sau pământ? Dar dacă sunt toate? Atunci cu siguranţă povestea mea s-ar numi „Nesensul eternităţii căpătând sens”.
Sunt totuşi nesăbuit. Sau nesăbuită? Nici măcar nu ştiu ce sunt…sau ce-am fost…Nu exist în trecut, nu trăiesc în prezent, nu am viitor. Exist doar pentru că sunt blestemat. (M-am oprit iar. De data aceasta nimic nu mai avea sens. Poate doar pentru că logica realităţii nu mai există acum, fiind încălcată? Citisem de atâtea ori cuvintele: sens, nesens, rost, încât chiar începeam să cred că eternitatea era de-adevăratelea lipsită de sens.)
Ceea ce trebuie să ştii e că nu ai voie să devii ca mine. Chiar dacă nu sunt o esenţă în sine, mă transform într-una. Aceasta e cea mai groaznică parte. Câteodată devin vânt, ceea ce e imposibil de suportat! Alunec pe sub nori, privesc păsările cum îşi pipăie drumul cu aripile şi pleoapele de mare cum se deschid, spumegând. (Câtă absenţă din parte mea! Niciodată nu privisem lumea atât de poetic! În inimă mi se strecurase o firimitură de invidie. Invidie pentru ceea ce simţea şi vedea zilnic! Faţă de asta, însăşi viaţa mea era total lipsită de sens.)
E mult prea dureros pentru mine! Alteori, sunt un mugur care plesneşte sub razele tentante ale soarelui. Câteodată sunt totul. Esenţa temporară mi se descompune în mii şi mii de bucăţi. Atunci e cel mai greu. În ultimul timp devin o frunză tânără, cocoţată chiar în vârful pomului-adevărata povară pentru mine, căci asist la extinderea veselă şi rapidă a primăverii. Mai sunt doar câteva zile până la Paşti. Nu ştiu de ce, dar menţinerea noţiunii timpului a fost mereu un punct forte pentru mine. Deşi cred că nu a contat vreodată. Ce rost are timpul într-o lume eternă care oricum nu face decât să-l înghită mereu şi mereu?
Dar timpul chiar se scurge repede, lăsând cicatrici dureroase în urmă. Lumea ta ireal de perfectă îmi dovedeşte asta. Cerul de-un azuriu uniform se-nalţă peste tot. Oriunde m-aş duce, orice aş deveni, nu scap deloc de imaginea lui triumfătoare. Chiar şi firele de iarbă se înalţă disperate să prindă atingerea fierbinte şi ocrotitoare a soarelui. Şi cu fiecare clipă scursă şi pierdută în imensa clepsidră a timpului se apropie şi Paştile. Divinele momente pentru care acum aş da orice să le pot trăi. Dar eu nu mai am nici o şansă, asta pentru că nu mai trăiesc. Însă tu, da! Salvează-te! Nu arunca cu şansele în stânga şi-n dreapta pentru că le vei pierde definitiv. Nu deveni un pribeag ca mine.
Te implor să mă ierţi că ţi-am furat minute esenţiale.
Cu regrete,
Eu, cel/cea fără sens.

Ar trebui să fiu măcar speriată, dacă nu îngrozită. Un om normal asta ar face. Dar nu eram. Eram doar confuză şi fascinată. În clipele care urmează, tot ce am făcut a fost să zac visătoare, încercând să acord eu sens vieţii. Fusesem atât de concentrată asupra conţinutului scrisorii, încât nu mi-am dat seama că era scrisă pe o frunză şi nu pe o hârtie. O frunză mare, ce-i drept dar totuşi o frunză! Nu … Aşa ceva era imposibil. Dar greşisem, aşa ceva era posibil doar într-o lume fără sens…

Buta Francesca
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VII-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Stau şi mă gândesc uneori ce scurtă e viaţa unui om. Viaţa fiecăruia este precum o stea. Începutul e atunci când apare pe cer, când străluceşte precum soarele iar maturitatea e când încet, încet se topeşte şi dispare neajutorată precum pâlpâirea unei lumânări. Dar parcă e mai frumoasă când străluceşte, când are putere, în acea parte a vieţii numită copilărie.
Nu e om cel ce niciodată în viaţă sa nu a ştiut ce înseamnă să fii copil şi nu a trăit minunile copilăriei, poznele ei sau nu a preţuit-o îndeajuns. Fiecare zi trăită în copilărie poate fi considerată o sărbătoare plină de jocuri, zâmbete şi soare.
Pentru mine ca şi pentru fiecare copil zilele de sărbătoare sunt un colţ de rai. Atunci toţi copiii se întâlnesc cu alţii de seama lor, merg împreună cu familiile la biserică de unde se întorc cu inimile pline de credinţă şi speranţă.
La fel e şi de Paşti. Paştele este parcă sărbătoarea cea mai deosebită şi preţuită de toţi oamenii. Ea ne aduce prospeţime, învierea naturii şi multă speranţă. În noaptea Învierii, la biserică oamenii aprind lumânări a căror lumină dansează feeric, aduc ouă roşii pe care le ciocnesc cu veselie. Veselia lor vesteşte Învierea Domnului Isus Hristos care s-a sacrificat pentru oameni. În aceste zile toţi par a fi mai buni. În toate colţurile, pe străzi se aude:
- Hristos a Înviat!
- Adevărat a Înviat!
Stau şi mă întreb, de ce nu sunt tot timpul oamenii la fel de buni şi atenţi unii cu alţii, astfel încât să facă din fiecare zi o sărbătoare!

Miriam Roiban
Şcoala cu clasele I-VIII Ighişul Nou
Clasa a VI-a

De Paşti, îţi povestesc despre mine!

Era o zi frumoasă de primăvară. Se apropia Paştele. Soarele dăruia razele
calde pământului. Până şi copacii au îmbrăcat haine de sărbătoare.
Mă întorceam de la şcoală. În drum spre casă, pe jos, o rândunică zăcea rănită. M-am apropiat de ea şi am luat-o în mână. Am văzut că avea o aripă ruptă. Mi-a fost milă de ea şi am dus-o acasă. Mama m-a ajutat să-i prind aripa între două scândurele. I-am făcut un cuib din crenguţe şi paie pe care le-am adus de la bunica. Cuibul l-am pus într-o lădiţă în şopru. Am aşezat pasărea şi apoi am hrănit-o cu firimituri de pâine şi apă. În fiecare zi stăteam cu ea şi o alintam aşa cum făcea mama când eu eram bolnavă.
După câteva zile, când iarăşi am intrat în şopru, bucurie mare. Pasărea mea încerca să zboare. Nu reuşea datorită scândurelelor legate de aripă. Fericită, le-am îndepărtat şi pasărea veselă ciripind a zburat pe gard. Aveam impresia că îmi mulţumeşte pentru că am ocrotit-o. Am simţit un gol în suflet că mă despărţeam de ea dar totuşi fericită la gândul că am reuşit să o ajut.
În zilele următoare, o ploaie de primăvară s-a revărsat peste sat. În urma ei s-a făcut vreme bună şi am ieşit cu prietenele mele la joacă. În timp ce ne jucam şotron, un ciripit de păsărele ne-a făcut să întrerupem jocul. Atunci am înţeles ce legătură puternică s-a creat între mine şi pasărea mea.
Seara, la culcare, m-am gândit că sărbătoarea Sfintelor Paşti poate veni…am
făcut o faptă bună!

Boieşan Elena Mădălina
Şcoala cu clasele I-VIII Ighişul Nou
Clasa a II-a

O nouă Înviere

„Credinţa e pasărea ce cântă când încă nu au apărut zorii” – Rabindranath Tagore

„Un întuneric straniu era aşternut pretutindeni, lipsit de substanţă, nepicurat de nicio văpaie stinsă. Neant fad, cu atingere îngheţată… Existenţa mea era un abur uşor, care plutea întru aşteptate la infinit, nestingherită, necristalizată…
Un gest scurt şi răspicat . Un zâmbet înfiripându-i-se pe chipul palid. Apoi…lumină! Lumină pulsând intens, în ritm răsunător cu ticăitul substanţei înconjurătoare, care freamătă în aşteptarea unei izbucniri. Trăsături difuze ale unui cadru îndepărtat se definesc lent, cu contur slab, pastelat: figuri omeneşti cu ochii mari şi confuzi şi păr răvăşit, cu inimi bătânde ţipător, prăbuşiţi pe pământ, mormânt rece, pecetluit de o piatră trainică, rigidă, o siluetă firavă, care radiază lumină exuberantă, o fiinţă blândă, atotputernică răsărită peste moarte şi imperfecţiune… renaştere, înviere…”

Eram la Polul Nord. Simţeam că trebuie să mă las purtată de vântul uşor, în lumina pală a soarelui şi poate doar să zâmbesc orizontului întins. Era primăvară pentru care sufletul meu trepidase atâta vreme, simţind cum se dizolvă în gerul iernii. Eram voioasă, ţopăind vesel cu paşi mărunţi pe gheaţă. Nimic din jur nu părea să freamăte mai mult ca mine, mai mult ca latura infantilă a existenţei mele. Dar ştiusem înainte de a mă trezi că voi găsi primăvara: visul luminos se repeta în fiecare an, mai frumos şi mai viu de fiecare dată, acel El surâzându-mi mereu, ridicându-mi fiinţa plăpândă din îngheţ. El radia de bunătate, încălzindu-mă, El renăştea în fiecare an dându-mi speranţă.
Aşa că acum puteam să mă descătuşez şi să simt viaţa curgându-mi prin trupul mărunt. Peisajul nu se schimbase de ieri: neant alb pretutindeni, zăpada reflecta cu sclipiri argintate raze delicate, oceanul zăbovea plictisit, sloiuri de gheaţă se desfăşurau pretutindeni, prinzând forme ciudate. Nimic nou. Doar eu ştiam că venise primăvara. Un pinguin. Dar era de ajuns…
Cercurile pe care le descriam în omăt aveau o ţintă fixă, o bucată de hârtie, venită de nicăieri cu mult timp în urmă. Picioruşele îmi tremurau şi nu puteau fi oprite, lăbuţele oscilau pe un fel de membrană protectoare a hârtiei. Apoi, pe cât de îndemânatic se poate, am deschis acel plic, mai mult sau mai puţin graţios, ca să descopăr înăuntru ceea ce căutam. O hârtie…o simplă hârtie.
Ceea ce învăţasem cu timpul, era că puteam descifra ce scrie, adică mă puteam cufunda în abisul unei foi, ca apoi să revin şi să meditez asupra tot ceea ce absorbisem din scriere. Eu, un pinguin, am primit o dată o scrisoare plină de sentiment despre sărbătoarea de Paşti, cum cineva din dragoste. S-a răstignit pentru noi, ca apoi să ne mântuiască. Însă cu timpul am ajuns să înţeleg cu adevărat acel sacrificiu, acea dragoste. Inexplicabil, dar adevărat. Cu timpul am reuşit să înţeleg cine este acel El şi de ce mă simţeam inexplicabil legată de o persoană pe care niciodată nu o întâlnisem sau care nu ajunsese la Polul Nord. Dar îl simţeam aproape mereu, când eram în mare, când fugeam pe gheaţă, când mă ascundeam de viscol şi zăpadă.
Era un sentiment frumos, ca şi cum El mă cuprindea în mâna Sa, mă ocrotea ţinându-mă aproape de inima Sa. De fiecare dată simpla prezenţă a Lui îmi inunda sufletul cu speranţa şi bucuria de a merge mai departe în necunoscut.
Ştiam conţinutul scrisorii…nu o mai puteam recit. Îi sorbisem cuvintele şi acum trăiam prin ele. Erau Paştile…
Azi, când simţeam pentru prima oară primăvara, erau Paştile. Nu putea însemna altceva decât renaştere şi înviere. El înviase, călcase peste tot ceea ce ne înlănţuie, ceea ce mă înlănţuie…Sfărâmase acele lanţuri cu căldura Sa bună şi blândă, ca eu să pot merge mai departe acum.
Tristeţea îmi apăsa sufletul. În stadiul în care mă aflu acum nu pot face nimic pentru dragostea şi sacrificiul Său, pentru a-L cinsti cu ouă roşii şi cozonac, cum zice în scrisoare. Spiritul meu se simţea neputincios de a-i mulţumii, nici măcar acum de Paşti, dar trebuie schimbată povestea, trebuie arătat tot ceea ce simt pentru un Mântuitor. Dar momentul pentru care îl comemorez nu va fi răstignirea, durerea cerului şi pământului, ci descătuşarea barierelor şi mântuirea tuturor.
Cuprinsă de sentimente complexe am căutat o cale dreaptă de a atinge o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. El mă iubeşte oricum, dar eu vreau să ştiu că merit.
Nu am făcut pregătiri prea complexe pentru o Noapte a Învierii la Polul Nord. Fiind un pinguin destul de abil puteam prinde peşte. Mâncarea cu care îl puteam cinsti. Apoi am căutat o bucată de gheaţă destul de lată, pentru a întruchipa un templu, o biserică. Dar toate sloiurile arătau la fel dar nu puteau fi atâtea biserici. Trebuia o formă ideală, armonioasă… ca aceea! Îmi simţeam inima plină de bucurie când am putut să descopăr o biserică ideală. Totul era cum scria în scrisoare: înaltă şi suplă cu o cruce în vârf, o ciudăţenie de-a naturii, nu miracol voit.
Peştele l-am aşezat frumos înaintea „templului”, ca apoi să meditez din seară (timpul chiar zboară) până spre miezul nopţii pentru a-i mulţumii. Apoi mi-am început cele trei ture, trăind intens o nouă renaştere o dată cu restul omenirii care mă acompaniază prin inimi unite, cu făclii în mână. Primul tur, al doilea tur, al treilea tur… M-am mişcat încet, înconjurând „biserica” plină de sentimente profunde, mulţumind pentru fiecare bucurie, pentru fiecare împlinire. Eram un pinguin care mereu fusese nemulţumit de Polul Nord, de mâncarea puţină şi rece, de culcuşul îngheţat. Dar cineva S-a răstignit şi a înviat pentru mine. Este de ajuns. Şi eu pot mai mult.
Ajungând în faţă, am simţit cum o lumină dulce se pogoară din noapte peste mine, cum mă învăluie grijuliu şi simt cum surâde. Era Noaptea Învierii…O nouă poveste începea…şi eu eram un pinguin…

- Trezeşte-te! Hai şi îmbracă-te cu haine noi, că mergem la Înviere. Când ne întoarcem de la biserică vom mânca Păştiţe, ouă roşii, carne de miel şi peşte…

Pumnea Andrada Maria
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VIII-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Este din nou primăvară. Natura se spală pe ochi somnoroasă fiindcă tocmai s-a trezit din somnul anotimpurilor reci. Odată cu ea au venit şi păsărelele care ne încântă cu recitalurile lor. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici.
Dimineaţa după ce m-am trezit am înştiinţat-o pe bunica, că am să fac o plimbare prin natură.
Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit de mâncare. Apoi am plecat mai devreme pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, dintr-o dată mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare şi-a impus stăpânirea pe marele albastru, cerul.
Roua cea rece era aşternută pe iarba verde şi pufoasă. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreună cu fluturi de diverse culori care dansau în aer. Cerul era senin şi de un albastru pur, iar răcoarea dimineţii se face simţită.
Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii, un stejar înalt şi bătrân cât lumea. M-am aşezat şi dintr-o dată aud un lătrat m-am speriat de mama focului, încercând a mă nurca în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân.
Apoi fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Din fericire era drăgălaşul meu câine, Bobiţă, care m-a speriat de parcă inima bătându-mi aşa de tare, încât vroia să iasă din piept, dar s-a liniştit văzându-l pe Bobiţă. Căţeluşul parcă vroia să îmi spună ceva. Atunci am hotărât să îl urmez. El m-a dus acasă unde părinţii mei sosiseră şi ei aveau să îmi de-a un cadou. Eu nerăbdător fiind i-am rugat să mi-l arate. Era ce nu mă aşteptam, o bicicletă. Apoi părinţii mei au spus că trebuie să ne întoarcem acasă.
De atunci eu am mers la bunici de fiecare dată când puteam şi mă duceam cu drag pentru bunici şi pentru natura fermecătoare care mi-a furat sufletul. De fiecare dată îl luam şi pe căţeluşul meu năzdrăvan, Bobiţă, care de fiecare dată mă speria groaznic, la fel ca în întâmplarea pe care v-am povestit-o.



Piştea Dragoş
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a V-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

E primăvară, anotimpul învierii. Natura întreagă a înviat. În poieniţă unde zburdă mieii se aude cântecul neîncetat al păsărilor care au venit din nou la noi în ţară să ne încânte auzul cu trilurile lor gingaşe şi fermecătoare. Au înviat şi florile de piersic şi de măr şi ramura înflorită de cireş iar vântul le adie mângâios sub razele duioase ale soarelui strălucitor care ne încălzeşte neîncetat fără să ceară nimic în schimb. În stupii de albine se aude zumzetul minunatelor făpturi care se pregătesc să culeagă nectarul dulce al florilor.
Această fiică a anului îmi este foarte dragă şi o aştept întotdeauna cu mare drag, pentru că ea trezeşte natura la viaţă şi sădeşte în inimile oamenilor creştini bucuria Învierii lui Isus Hristos. Acum şi oamenii sunt mai buni, mai blânzi, iubindu-se unii cu alţii.
„Hristos a Înviat!” este o vorbă sfântă pe care o vom rosti şi o vom cânta în minunata zi când Isus a Înviat, iar clopotul ne cheamă stăruitor la Sfânta Slujbă de Înviere.
Obiceiurile acestei sărbători sunt minunate. În săptămâna Patimilor merg seară de seară la biserică împreună cu părinţii, la Slujba dinaintea Învierii. Îmi face o deosebită plăcere să o ajut pe mama la vopsirea ouălor, să pregătesc coşuleţul cu verdeaţă în care apoi aşeză ouăle roşii.
În noaptea Învierii clopotul bisericii din deal ne cheamă la slujbă unde cu mic, cu mare ne adunăm şi ascultăm minunata Slujbă a Învierii. Biserica e plină de miros de tămâie, de fum, de lumânări iar Isus din ea pe toţi ne îmbie să fim mai buni, mai iertători aşa cum mila lui a iertat pe cei ce l-au răstignit şi l-au trădat.
A doua zi de Paşti împreună cu prietenii merg la stropit aşa cum e obiceiul, iar seara vom ciocni ouă roşii şi ne vom bucura de atâta sărbătoare.
„Hristos a Înviat” în fiecare casă, „Hristos a Înviat” în firul ierbii, „Hristos a Înviat” în florile de pom, „Hristos a Înviat ” în fiecare om.



Muntean Dan Alexandru
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a V-a A

Gânduri la flacăra lumânărilor

Aerul e plin de un iz de tămâie, de ceară şi de ploaie. Era un parfum diafan, ireal. Părea rupt de realitate. Poate din cauza aceasta mi se părea divin.
Ceara lumânării se scurgea, fără să observ. Mi se scurgea pe mână, pe piele, mă ardea dar nu observam. Pentru mine, tot ce conta era priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor. Privelişte care izbea cu rafale înăuntrul meu. Tot ceea ce rămăsese după ce ajunsesem aici era acum măturat de intensitatea a ceea ce simţeam. Eram singura care se simţea aşa, oare?
Clopotele bisericii începură să bată. M-am înfiorat. Întotdeauna mă înfioram când auzeam clopotele. Erau pulsul paradiziac şi efemer a tot ceea ce credea şi urma umanitatea. Cum putea, oare, cineva să conteste divinitatea acelui sunet singur?
Stăteam pe o bancă, în faţa bisericii. Era un părculeţ mic acolo şi eu stăteam pe una din băncile sale umede, în umbră şi priveam la zecile de oameni care mergeau, cu mâinile împrejurul lumânărilor. Flăcările dansau în vântul uşor de aprilie şi feţele oamenilor, roşiatice, căpătau un aspect demonic dar divin câteodată. Oamenii, cu privirile în sus, cu adevărat spre cer, poate pentru singura dată în ultimul timp, făceau paşi mici pe pietrişul umed, ascultând cum pulsul li se accelerează, auzind corzile sufletului vibrând. Era magic, infernal de magic.
Eu nu înconjuram biserica. Stăteam pe banca mea umedă, cu o lumânare moale, murindă în mână. O picătură din ceară, ca o picătură de sânge translucid, alunecă în jos pe lumânare. Geamăna ei se născu din ochii mei. O lacrimă îmi curse pe obraz şi mi se încâlci în păr. Nu am ridicat mâna să o şterg.
Un om trecu pe lângă banca mea. Era îmbrăcat în costum, cu cravată. Se uită ciudat la mine, un amestec de dezaprobare şi oarecum uimire. În mod normal, l-aş fi privit la fel. Nu îl puteam înţelege. Cum putea trăi atât de superficial? Dar nu acum. Acum i-am zâmbit şi am zis doar:
- Hristos a Înviat…Într-adevăr
Omul nu răspunse. Nici eu nu m-am uitat după el. Îmi dispăruse din vedere.
Probabil pentru totdeauna.
Eram pierdută în gânduri vechi de două mii de ani. Îmi imaginam ceea ce sărbătoream aici, cu lumânări şi cântec dulce de clopot. Câtă iubire, câtă suferinţă… Acum două mii de ani, un om suferise, un om iubise. Acum două mii de ani, un om murise. Mort pentru restul lumii. Viu pentru călătorie. Cum putea iubirea să fie un exemplu atât de puternic, să reziste două mii de ani? Cum se putea ca ceva să fie mai puternic decât timpul? Cum se putea ca, după două veacuri, după mii de generaţii, oamenii să mai meargă cu lumânări în mână înconjurând biserica? Acel om, acea iubire fuseseră mult mai puternici decât orice a existat vreodată de la începutul timpului.
Minutele treceau, clopotele băteau, oamenii treceau şi ei, ca valurile mării, într-un algoritm ameninţător. Gândurile mi se perindau ca şoimi pe cerul munţilor, fulgerătoare. Acum mă gândeam la îngeri.
Eu cred că există îngeri în viaţa fiecăruia. Un înger nu trebuie să aibă straie albe ca să fie divin. Îngerii, făpturi de lumină, apar mereu în viaţa noastră. Ce altceva poate fi mai angelic, mai divin decât cineva, o siluetă obişnuită care te aşteaptă la un colţ de coridor, te ia în braţe şi te lasă, pentru o infimă secundă, să te afli în paradis? Ce poate fi mai dulce decât lacrimile lor, încercând să le şteargă pe ale tale? Ce poate fi mai ambroziac decât lumina lor? Lumea le-a dat multe nume…Eu îi numesc îngeri.
Şi apoi mai sunt îngerii care au fost cu mine din prima mea clipă în viaţă.
Îngerii cei mai calzi, cei mai divini, cei mai dulci. Făpturi a căror lumină nu avea să pălească niciodată. Îngerii cu braţe de fier, îngerii ce mă protejau şi ce mă făceau ceea ce eram.
Îmi plăcea să cred că eram şi eu îngerul cuiva. Că există cineva care era atins de lumina mea, pâlpâietoare ca flăcările lumânărilor din jurul meu. Îmi plăcea să cred că există cineva care să fie marcat de mine, îmi plăcea să cred că ghidasem pe cineva. Îmi plăcea să cred că aveam şi eu o lumină, doar a mea, pe care să o împărtăşesc. Era însă greu. Disperarea mă cuprindea când mă gândeam că, nefiind înger, după ani şi ani, când voi fi plecat, doar ai mei îngeri aveau să ştie. Îmi doream cu disperare să fiu nisip într-o maşinărie a lumii şi a timpului, dar puteam eu oare să aleg asta? Tot ce puteam face era să încerc să strălucesc.
Gândurile mi-au zburat iar, laolaltă cu încă o lacrimă pe obraz. M-am gândit la viaţă. Era un dar minunat, viaţa aceasta. Esenţă divină. Viaţa era un infinit de posibilităţi. Viaţa era foaia de hârtie pe care scriam amintiri. Nu puteam înţelege viaţa, ca şi concept biologic. Era viaţa doar buna funcţionare a tuturor organelor corpului? Era ea doar existenţa de pe o zi pe alta? Era ea doar îndeplinirea nevoilor vitale? Toată viaţa mea, negasem aceste lucruri. Nu era suficient să trăiesc pentru că mă născusem. Mi-am amintit de omul dezaprobator îmbrăcat în costum. Ce era viaţa pentru el?
Cu un oftat, mi-am ales, pentru a mia oară, viaţa. Voiam să trăiesc intens, voiam să mă bucur de tot ceea ce avea ea de oferit. Ajunsesem să realizez că fiecare clipă a fiecărei zile era o infinitate de posibilităţi, o comoară ce nu trebuia irosită. Fiecare secundă trebuia trăită. Până la urmă, la final, conta cât trăisem, nu câţi ani trăisem. Cât gustasem fructul interzis al viaţii. Cât de aproape fusesem de fericire.
Lumânarea se stinsese deja. Palma îmi era acoperită de un văl de ceară. Am strâns pumnul şi ceara se desprinse.
Erau Paştile. Iubeam perioada aceasta, pentru că însemna ea însăşi iubire. Am zâmbit la gândul ouălor roşii, sângerii pe care aveam să le ciocnesc de dimineaţă. Am zâmbit la gândul că, de dimineaţă, toată lumea va fi mai bună, măcar un pic. M-am ridicat de pe banca umedă, mi-am dat părul pe spate şi am privit la stele. Păreau că strălucesc mai tare. Părea că şi ele zâmbesc amar. Mi-am strâns mâinile pe lângă corp şi cu paşi mici, m-am apropiat de ele.
„ Hristos a Înviat! ”


Muica Rada
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VII-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Ce pot spune oare despre copilăria mea…? Copilăria mea este cel mai important lucru pe care l-am primit în această viaţă.
M-am născut într-un sat magic, unde la marginea unei păduri, un loc fermecător datorită frumuseţilor sale, se află o bisericuţă, asemenea unei mănăstiri, care în fiecare zi de sărbătoare găzduieşte zeci de oameni buni cu sufletul curat.
Sunt norocoasă, pentru că am cei mai minunaţi părinţi din lume care îmi povestesc cu drag despre tradiţii, rugăciune si biserică.
Aştept cu nerăbdare sărbătoarea Paştelui unde la miezul nopţii împreună cu părinţii mei pornim spre biserica de la marginea pădurii să primim lumină în noaptea Invierii.
La biserică zeci de oameni aprind lumânări, parcă ai fi într-un colţ de rai unde si pădurea răsună de veselie si fericire. Toţi aceşti oameni sau pregătit pentru această mare sărbătoare prin rugăciune şi fapte bune.
Se aduc ouă roşii şi se ciocnesc cu veselie:
• Hristos a înviat!
• Adevărat a înviat!
Toţi copiii întâmpină veseli Pastele.
În fiecare an , de Paşti, privesc răsăritul fermecător. El ne aduce primăvara
si, cu ea, soarele ce ne încălzeşte, păsările care ne încântă cu recitalurile lor. De ce nu este întotdeauna primăvară? Respir şi respir din nou aerul cald si parfumat şi ştiu că a sosit mult iubita mea primăvară.
Soarele de primăvară îţi luminează viata. Mireasma florilor în adierea vântului îţi trezeşte sentimente de bucurie, o stare de melancolie si fericire în acelaşi timp.
Câtă bucurie este în suflete în aceasta mare zi de Paşti!

Bîrză Denisa
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr.4
Clasa a V-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Întotdeauna sărbătorile îţi creează o stare sufletească deosebită, o stare de bucurie şi fericire, de linişte şi pace. Primăvara suntem mai liberi, mai frumoşi, mai nu ştiu cum, suntem altfel. În acest anotimp aşteptăm cu nerăbdare Sfintele Sărbători de Paşti. Oare de ce atâta farmec şi bucurie? Pentru cozonacul bunicii? Carnea de miel sau ciocnitul ouălor roşii? Pentru reunirea familiei?
Sosirea „iepuraşului” este unul dintre motivele de bucurie. Mama, tata, bunicii, unchii, toţi se întâlnesc cu un iepuraş care îmi aduce tot felul de bunătăţi şi multe minunăţii. Dar unul dintre aceşti „iepuraşi” este cu totul şi cu totul special. În fiecare a, un unchi îmi aduce un iepuraş adevărat, un pui de iepuraş. Ce fiinţe blânde şi nevinovate. Iepuraşul ce l-am primit anul trecut s-a domesticit şi acum se comportă ca un căţel, unde merg vine după mine şi este foarte, foarte drăguţ.
Dar surpriză. Anul acesta nu am mai primit un iepuraş de la unchiul meu, ci un căţeluş de rasă, negru, creţ şi foarte jucăuş. Ochii lui parcă sunt două mărgele negre, lucioase. I-am pus numele Negruţu şi ce credeţi, Negruţu s-a împrietenit cu Rilă, iepuraşul ce l-am primit anul trecut de Paşti.
Ştiţi, eu cred că această sărbătoare are ceva special. Un căţel şi un iepure nu sunt de obicei prieteni, dar Negruţu şi Rilă sunt o excepţie.
La Paşti se spune că oamenii sunt mai buni, mai iertători, mai darnici. Aşa poate şi animalele, la Paşti sunt mai bune, mai prietenoase, poate Dumnezeu vrea acest lucru.
Mie îmi place să cred că sunt o fetiţă bună, prietenoasă şi cuminte, de obicei, nu doar de Paşti. Dovadă stau prietenii mei cei numeroşi. Şi poate trebuie să învăţăm şi noi oamenii ceva de la Negruţu şi Rilă. Chiar dacă nu aveam prea multe lucruri în comun cu alţi oameni, trebuie să învăţăm să ne acceptăm reciproc, să trăim împreună în înţelegere, să fim prieteni, să fim mai buni, să schimbăm lumea.

Bălan Letiţia

Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 7
Clasa a V-a A

Darul cel mai de preţ al omului

„VIATA”

Ştiu că fiecare dintre noi, ne întrebăm uneori….ce este viaţa?...ce rost avem pe Pământ?
Dacă vom descoperi într-adevăr răspunsul la această întrebare, ne vom putea bucura de toate lucrurile mărunte din jurul nostru.
Priveşte florile viu colorate! Fiecare floare are farmecul ei!
Priveşte copacii înfloriţi, priveşte natura în splendoarea ei!
Bucură-te de lumina şi căldura soarelui ce te mângâie!
Ascultă ciripitul păsărelelor, foşnetul frunzelor la atingerea vântului...
Minunează-te de tot ceea ce e în jurul tău, omule, nu pierde în zadar nici o clipă...
Caută să descoperi toate minunile acestei lumi!
Găseşte bucurie în orice vezi, bucură-te când în palma ta ai chiar şi o mămăruţă!
Bucură-te de câinele care-ţi este credincios, de cântatul cocoşului în zori zilei!
Bucură-te de lucrurile care ţi se par, poate…prea simple, nesemnificative!
Bucură-te de oameni, de prietenia lor şi caută să fii o prezenţă plăcută pentru cei din jurul tău.
Oferă dragoste şi vei primi dragoste!
Pune suflet în tot ceea ce faci şi lasă în urma ta doar fapte bune, vrednice de laudă.
Respectă şi vei fii respectat! Fii bun şi blând!
Nu lasă niciodată răutatea să te domine!
Uneori...viaţa ne scoate în cale obstacole, dar nu uita ...că totul este trecător.
Bucură-te de ceea ce ai, bucură-te de răsăritul soarelui, de mirosul florilor, de familia ta şi de toţi cei dragi şi care-ţi sunt alături oricând!
Învaţă lucruri bune, păstrează-le în inima ta şi nu uita că… VIAŢA ţi-a fost dăruită.


SUBAŞU GABRIELA
CLS a IX a B
Grup Şcolar Construcţii de Maşini