Sens vieţii

Dragă cititorule,

Recunosc: n-am nici un drept să-ţi răpesc câteva clipe din existenţa ta pentru neînsemnatele şi inutilele mele confesiuni.
Îţi scriu să te salvez de aceeaşi soartă pe care-o am şi eu. Probabil o să râzi de intenţiile mele. De fapt, nici nu te condamn. Rândurile de mai jos, chiar dacă par atât de ireale, sunt dovada vinovăţiei mele.
Am fost şi eu cândva om…Asta era demult, într-un trecut mult prea îndepărtat ca să-mi pot aminti ceva…ceva cât de neînsemnat. Un singur lucru ştiu: nu eram o persoană bună. Păcatul mi-a devastat sufletul. Tocmai de aceea am fost condamnat la eternitate. Salvat de la moarte, dar totuşi condamnat la alt blestem. A exista e blestemul meu. A exista fără a avea măcar un sens. Ce-ţi doreşti tu e probabil atât de diferit de ce am eu nevoie. Nu doresc decât un rost, oricât de banal. Ar fi mult mai uşor astfel decât să înfrunt singur eternitatea. Ce voi face cu o viaţă fără sfârşit? Ce voi face cu nemurirea pe care nu o doresc deloc? Doamne… Câte lucruri priveşti zilnic fără să le găseşti măcar un singur rost, cât de mic? Dar pe lângă acestea, eu sunt cel mai mare sens.
Ce colorată ar trebui să ţi se pară viaţa! Ce frumoasă şi ce perfectă e, plină de sensuri! Nu-i aşa că e atât de evident faptul că existenţa mea chinuită se măsoară în inutilitate? (M-am oprit o clipă din cititul hârtiei mototolite. Nu ştiam exact ce să cred cu privire la acele rânduri. Eram uşor năucită, „Existenţa mea chinuită se măsoară în inutilitate.” Ce ciudat! În acel moment era chiar definiţia vieţii mele.) Nu-i aşa că rostul meu e de mult timp pierdut? Asta dacă a existat vreodată unul şi pentru mine… Dar eternitatea n-ar trebui să aibă totuşi şi un subtitlu? Şi dacă da, care ar fi acela? Moartea sau viaţa? Rai sau infern? Cer sau pământ? Dar dacă sunt toate? Atunci cu siguranţă povestea mea s-ar numi „Nesensul eternităţii căpătând sens”.
Sunt totuşi nesăbuit. Sau nesăbuită? Nici măcar nu ştiu ce sunt…sau ce-am fost…Nu exist în trecut, nu trăiesc în prezent, nu am viitor. Exist doar pentru că sunt blestemat. (M-am oprit iar. De data aceasta nimic nu mai avea sens. Poate doar pentru că logica realităţii nu mai există acum, fiind încălcată? Citisem de atâtea ori cuvintele: sens, nesens, rost, încât chiar începeam să cred că eternitatea era de-adevăratelea lipsită de sens.)
Ceea ce trebuie să ştii e că nu ai voie să devii ca mine. Chiar dacă nu sunt o esenţă în sine, mă transform într-una. Aceasta e cea mai groaznică parte. Câteodată devin vânt, ceea ce e imposibil de suportat! Alunec pe sub nori, privesc păsările cum îşi pipăie drumul cu aripile şi pleoapele de mare cum se deschid, spumegând. (Câtă absenţă din parte mea! Niciodată nu privisem lumea atât de poetic! În inimă mi se strecurase o firimitură de invidie. Invidie pentru ceea ce simţea şi vedea zilnic! Faţă de asta, însăşi viaţa mea era total lipsită de sens.)
E mult prea dureros pentru mine! Alteori, sunt un mugur care plesneşte sub razele tentante ale soarelui. Câteodată sunt totul. Esenţa temporară mi se descompune în mii şi mii de bucăţi. Atunci e cel mai greu. În ultimul timp devin o frunză tânără, cocoţată chiar în vârful pomului-adevărata povară pentru mine, căci asist la extinderea veselă şi rapidă a primăverii. Mai sunt doar câteva zile până la Paşti. Nu ştiu de ce, dar menţinerea noţiunii timpului a fost mereu un punct forte pentru mine. Deşi cred că nu a contat vreodată. Ce rost are timpul într-o lume eternă care oricum nu face decât să-l înghită mereu şi mereu?
Dar timpul chiar se scurge repede, lăsând cicatrici dureroase în urmă. Lumea ta ireal de perfectă îmi dovedeşte asta. Cerul de-un azuriu uniform se-nalţă peste tot. Oriunde m-aş duce, orice aş deveni, nu scap deloc de imaginea lui triumfătoare. Chiar şi firele de iarbă se înalţă disperate să prindă atingerea fierbinte şi ocrotitoare a soarelui. Şi cu fiecare clipă scursă şi pierdută în imensa clepsidră a timpului se apropie şi Paştile. Divinele momente pentru care acum aş da orice să le pot trăi. Dar eu nu mai am nici o şansă, asta pentru că nu mai trăiesc. Însă tu, da! Salvează-te! Nu arunca cu şansele în stânga şi-n dreapta pentru că le vei pierde definitiv. Nu deveni un pribeag ca mine.
Te implor să mă ierţi că ţi-am furat minute esenţiale.
Cu regrete,
Eu, cel/cea fără sens.

Ar trebui să fiu măcar speriată, dacă nu îngrozită. Un om normal asta ar face. Dar nu eram. Eram doar confuză şi fascinată. În clipele care urmează, tot ce am făcut a fost să zac visătoare, încercând să acord eu sens vieţii. Fusesem atât de concentrată asupra conţinutului scrisorii, încât nu mi-am dat seama că era scrisă pe o frunză şi nu pe o hârtie. O frunză mare, ce-i drept dar totuşi o frunză! Nu … Aşa ceva era imposibil. Dar greşisem, aşa ceva era posibil doar într-o lume fără sens…

Buta Francesca
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VII-a A