O nouă Înviere

„Credinţa e pasărea ce cântă când încă nu au apărut zorii” – Rabindranath Tagore

„Un întuneric straniu era aşternut pretutindeni, lipsit de substanţă, nepicurat de nicio văpaie stinsă. Neant fad, cu atingere îngheţată… Existenţa mea era un abur uşor, care plutea întru aşteptate la infinit, nestingherită, necristalizată…
Un gest scurt şi răspicat . Un zâmbet înfiripându-i-se pe chipul palid. Apoi…lumină! Lumină pulsând intens, în ritm răsunător cu ticăitul substanţei înconjurătoare, care freamătă în aşteptarea unei izbucniri. Trăsături difuze ale unui cadru îndepărtat se definesc lent, cu contur slab, pastelat: figuri omeneşti cu ochii mari şi confuzi şi păr răvăşit, cu inimi bătânde ţipător, prăbuşiţi pe pământ, mormânt rece, pecetluit de o piatră trainică, rigidă, o siluetă firavă, care radiază lumină exuberantă, o fiinţă blândă, atotputernică răsărită peste moarte şi imperfecţiune… renaştere, înviere…”

Eram la Polul Nord. Simţeam că trebuie să mă las purtată de vântul uşor, în lumina pală a soarelui şi poate doar să zâmbesc orizontului întins. Era primăvară pentru care sufletul meu trepidase atâta vreme, simţind cum se dizolvă în gerul iernii. Eram voioasă, ţopăind vesel cu paşi mărunţi pe gheaţă. Nimic din jur nu părea să freamăte mai mult ca mine, mai mult ca latura infantilă a existenţei mele. Dar ştiusem înainte de a mă trezi că voi găsi primăvara: visul luminos se repeta în fiecare an, mai frumos şi mai viu de fiecare dată, acel El surâzându-mi mereu, ridicându-mi fiinţa plăpândă din îngheţ. El radia de bunătate, încălzindu-mă, El renăştea în fiecare an dându-mi speranţă.
Aşa că acum puteam să mă descătuşez şi să simt viaţa curgându-mi prin trupul mărunt. Peisajul nu se schimbase de ieri: neant alb pretutindeni, zăpada reflecta cu sclipiri argintate raze delicate, oceanul zăbovea plictisit, sloiuri de gheaţă se desfăşurau pretutindeni, prinzând forme ciudate. Nimic nou. Doar eu ştiam că venise primăvara. Un pinguin. Dar era de ajuns…
Cercurile pe care le descriam în omăt aveau o ţintă fixă, o bucată de hârtie, venită de nicăieri cu mult timp în urmă. Picioruşele îmi tremurau şi nu puteau fi oprite, lăbuţele oscilau pe un fel de membrană protectoare a hârtiei. Apoi, pe cât de îndemânatic se poate, am deschis acel plic, mai mult sau mai puţin graţios, ca să descopăr înăuntru ceea ce căutam. O hârtie…o simplă hârtie.
Ceea ce învăţasem cu timpul, era că puteam descifra ce scrie, adică mă puteam cufunda în abisul unei foi, ca apoi să revin şi să meditez asupra tot ceea ce absorbisem din scriere. Eu, un pinguin, am primit o dată o scrisoare plină de sentiment despre sărbătoarea de Paşti, cum cineva din dragoste. S-a răstignit pentru noi, ca apoi să ne mântuiască. Însă cu timpul am ajuns să înţeleg cu adevărat acel sacrificiu, acea dragoste. Inexplicabil, dar adevărat. Cu timpul am reuşit să înţeleg cine este acel El şi de ce mă simţeam inexplicabil legată de o persoană pe care niciodată nu o întâlnisem sau care nu ajunsese la Polul Nord. Dar îl simţeam aproape mereu, când eram în mare, când fugeam pe gheaţă, când mă ascundeam de viscol şi zăpadă.
Era un sentiment frumos, ca şi cum El mă cuprindea în mâna Sa, mă ocrotea ţinându-mă aproape de inima Sa. De fiecare dată simpla prezenţă a Lui îmi inunda sufletul cu speranţa şi bucuria de a merge mai departe în necunoscut.
Ştiam conţinutul scrisorii…nu o mai puteam recit. Îi sorbisem cuvintele şi acum trăiam prin ele. Erau Paştile…
Azi, când simţeam pentru prima oară primăvara, erau Paştile. Nu putea însemna altceva decât renaştere şi înviere. El înviase, călcase peste tot ceea ce ne înlănţuie, ceea ce mă înlănţuie…Sfărâmase acele lanţuri cu căldura Sa bună şi blândă, ca eu să pot merge mai departe acum.
Tristeţea îmi apăsa sufletul. În stadiul în care mă aflu acum nu pot face nimic pentru dragostea şi sacrificiul Său, pentru a-L cinsti cu ouă roşii şi cozonac, cum zice în scrisoare. Spiritul meu se simţea neputincios de a-i mulţumii, nici măcar acum de Paşti, dar trebuie schimbată povestea, trebuie arătat tot ceea ce simt pentru un Mântuitor. Dar momentul pentru care îl comemorez nu va fi răstignirea, durerea cerului şi pământului, ci descătuşarea barierelor şi mântuirea tuturor.
Cuprinsă de sentimente complexe am căutat o cale dreaptă de a atinge o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. El mă iubeşte oricum, dar eu vreau să ştiu că merit.
Nu am făcut pregătiri prea complexe pentru o Noapte a Învierii la Polul Nord. Fiind un pinguin destul de abil puteam prinde peşte. Mâncarea cu care îl puteam cinsti. Apoi am căutat o bucată de gheaţă destul de lată, pentru a întruchipa un templu, o biserică. Dar toate sloiurile arătau la fel dar nu puteau fi atâtea biserici. Trebuia o formă ideală, armonioasă… ca aceea! Îmi simţeam inima plină de bucurie când am putut să descopăr o biserică ideală. Totul era cum scria în scrisoare: înaltă şi suplă cu o cruce în vârf, o ciudăţenie de-a naturii, nu miracol voit.
Peştele l-am aşezat frumos înaintea „templului”, ca apoi să meditez din seară (timpul chiar zboară) până spre miezul nopţii pentru a-i mulţumii. Apoi mi-am început cele trei ture, trăind intens o nouă renaştere o dată cu restul omenirii care mă acompaniază prin inimi unite, cu făclii în mână. Primul tur, al doilea tur, al treilea tur… M-am mişcat încet, înconjurând „biserica” plină de sentimente profunde, mulţumind pentru fiecare bucurie, pentru fiecare împlinire. Eram un pinguin care mereu fusese nemulţumit de Polul Nord, de mâncarea puţină şi rece, de culcuşul îngheţat. Dar cineva S-a răstignit şi a înviat pentru mine. Este de ajuns. Şi eu pot mai mult.
Ajungând în faţă, am simţit cum o lumină dulce se pogoară din noapte peste mine, cum mă învăluie grijuliu şi simt cum surâde. Era Noaptea Învierii…O nouă poveste începea…şi eu eram un pinguin…

- Trezeşte-te! Hai şi îmbracă-te cu haine noi, că mergem la Înviere. Când ne întoarcem de la biserică vom mânca Păştiţe, ouă roşii, carne de miel şi peşte…

Pumnea Andrada Maria
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VIII-a A