Floarea lacrimilor

Sus pe culmea unui falnic şi măreţ munte, ce brăzda zarea locuia o fetiţă împreună cu mama ei. Fetiţa se numea Lăcrămioara şi era pricepută la toate. Avea părul galben ca spicul de grâu, ochii albaştrii asemenea cerului senin în miez de vară, iar fata albă ca fulgii de nea.
Era nevoită să coboare în fiecare zi din înaltele culmi ale muntelui pentru a se duce la oraş să muncească deoarece mama ei suferea de o boală ce bântuia atunci în lume.
Nu-i păsa de frigul de afară nici de viscolul aspru ce străpungea zarea, ea mergea hotărâtă pentru a muncii şi a câştiga banii necesari pentru vindecarea mamei ei.
Deşi seara era frântă de oboseală, zâmbetul mamei ei îi aducea în suflet fericirea şi speranţa că în curând va fi bine şi vor mai fi amândouă fericite.
Veni primăvara, iar pătura groasă a zăpezi făcea loc covorului verde al ierbii. În copaci se zăreau primii muguri, iar ursul somnoros trezit din somnul lui adânc păşea agale pe culme.
Lăcrămioara, cufundată în gândurile ei amare cobora la vale cu gândul dus la mama ei care pe zi ce trecea se simţea tot mai rău. În acea zi a găsit de lucru la conacul unui boier, care a prins drag de ea. Boierul a promis că o ajută ducându-i mama la un doctor.
Plecând fericită spre casă fericirea ei nu dură prea mult deoarece mama ei murise. Sărmana fetiţă simţi cum pământul îi fuge de sub picioare, iar ochii i se inundaseră de lacrimi care curgeau pe pământ.
Dimineaţa când se trezi mare i-a fost mirarea când văzu o pătură din flori albe făcute din lacrimile ei. Erau lăcrămioarele care în roua dimineţii plângeau şi ele împreună cu fetiţa, marea pierdere a mamei ei.

Bleahu Ionela
Şcoala de Arte şi Meserii “ IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a