Gânduri la flacăra lumânărilor

Aerul e plin de un iz de tămâie, de ceară şi de ploaie. Era un parfum diafan, ireal. Părea rupt de realitate. Poate din cauza aceasta mi se părea divin.
Ceara lumânării se scurgea, fără să observ. Mi se scurgea pe mână, pe piele, mă ardea dar nu observam. Pentru mine, tot ce conta era priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor. Privelişte care izbea cu rafale înăuntrul meu. Tot ceea ce rămăsese după ce ajunsesem aici era acum măturat de intensitatea a ceea ce simţeam. Eram singura care se simţea aşa, oare?
Clopotele bisericii începură să bată. M-am înfiorat. Întotdeauna mă înfioram când auzeam clopotele. Erau pulsul paradiziac şi efemer a tot ceea ce credea şi urma umanitatea. Cum putea, oare, cineva să conteste divinitatea acelui sunet singur?
Stăteam pe o bancă, în faţa bisericii. Era un părculeţ mic acolo şi eu stăteam pe una din băncile sale umede, în umbră şi priveam la zecile de oameni care mergeau, cu mâinile împrejurul lumânărilor. Flăcările dansau în vântul uşor de aprilie şi feţele oamenilor, roşiatice, căpătau un aspect demonic dar divin câteodată. Oamenii, cu privirile în sus, cu adevărat spre cer, poate pentru singura dată în ultimul timp, făceau paşi mici pe pietrişul umed, ascultând cum pulsul li se accelerează, auzind corzile sufletului vibrând. Era magic, infernal de magic.
Eu nu înconjuram biserica. Stăteam pe banca mea umedă, cu o lumânare moale, murindă în mână. O picătură din ceară, ca o picătură de sânge translucid, alunecă în jos pe lumânare. Geamăna ei se născu din ochii mei. O lacrimă îmi curse pe obraz şi mi se încâlci în păr. Nu am ridicat mâna să o şterg.
Un om trecu pe lângă banca mea. Era îmbrăcat în costum, cu cravată. Se uită ciudat la mine, un amestec de dezaprobare şi oarecum uimire. În mod normal, l-aş fi privit la fel. Nu îl puteam înţelege. Cum putea trăi atât de superficial? Dar nu acum. Acum i-am zâmbit şi am zis doar:
- Hristos a Înviat…Într-adevăr
Omul nu răspunse. Nici eu nu m-am uitat după el. Îmi dispăruse din vedere.
Probabil pentru totdeauna.
Eram pierdută în gânduri vechi de două mii de ani. Îmi imaginam ceea ce sărbătoream aici, cu lumânări şi cântec dulce de clopot. Câtă iubire, câtă suferinţă… Acum două mii de ani, un om suferise, un om iubise. Acum două mii de ani, un om murise. Mort pentru restul lumii. Viu pentru călătorie. Cum putea iubirea să fie un exemplu atât de puternic, să reziste două mii de ani? Cum se putea ca ceva să fie mai puternic decât timpul? Cum se putea ca, după două veacuri, după mii de generaţii, oamenii să mai meargă cu lumânări în mână înconjurând biserica? Acel om, acea iubire fuseseră mult mai puternici decât orice a existat vreodată de la începutul timpului.
Minutele treceau, clopotele băteau, oamenii treceau şi ei, ca valurile mării, într-un algoritm ameninţător. Gândurile mi se perindau ca şoimi pe cerul munţilor, fulgerătoare. Acum mă gândeam la îngeri.
Eu cred că există îngeri în viaţa fiecăruia. Un înger nu trebuie să aibă straie albe ca să fie divin. Îngerii, făpturi de lumină, apar mereu în viaţa noastră. Ce altceva poate fi mai angelic, mai divin decât cineva, o siluetă obişnuită care te aşteaptă la un colţ de coridor, te ia în braţe şi te lasă, pentru o infimă secundă, să te afli în paradis? Ce poate fi mai dulce decât lacrimile lor, încercând să le şteargă pe ale tale? Ce poate fi mai ambroziac decât lumina lor? Lumea le-a dat multe nume…Eu îi numesc îngeri.
Şi apoi mai sunt îngerii care au fost cu mine din prima mea clipă în viaţă.
Îngerii cei mai calzi, cei mai divini, cei mai dulci. Făpturi a căror lumină nu avea să pălească niciodată. Îngerii cu braţe de fier, îngerii ce mă protejau şi ce mă făceau ceea ce eram.
Îmi plăcea să cred că eram şi eu îngerul cuiva. Că există cineva care era atins de lumina mea, pâlpâietoare ca flăcările lumânărilor din jurul meu. Îmi plăcea să cred că există cineva care să fie marcat de mine, îmi plăcea să cred că ghidasem pe cineva. Îmi plăcea să cred că aveam şi eu o lumină, doar a mea, pe care să o împărtăşesc. Era însă greu. Disperarea mă cuprindea când mă gândeam că, nefiind înger, după ani şi ani, când voi fi plecat, doar ai mei îngeri aveau să ştie. Îmi doream cu disperare să fiu nisip într-o maşinărie a lumii şi a timpului, dar puteam eu oare să aleg asta? Tot ce puteam face era să încerc să strălucesc.
Gândurile mi-au zburat iar, laolaltă cu încă o lacrimă pe obraz. M-am gândit la viaţă. Era un dar minunat, viaţa aceasta. Esenţă divină. Viaţa era un infinit de posibilităţi. Viaţa era foaia de hârtie pe care scriam amintiri. Nu puteam înţelege viaţa, ca şi concept biologic. Era viaţa doar buna funcţionare a tuturor organelor corpului? Era ea doar existenţa de pe o zi pe alta? Era ea doar îndeplinirea nevoilor vitale? Toată viaţa mea, negasem aceste lucruri. Nu era suficient să trăiesc pentru că mă născusem. Mi-am amintit de omul dezaprobator îmbrăcat în costum. Ce era viaţa pentru el?
Cu un oftat, mi-am ales, pentru a mia oară, viaţa. Voiam să trăiesc intens, voiam să mă bucur de tot ceea ce avea ea de oferit. Ajunsesem să realizez că fiecare clipă a fiecărei zile era o infinitate de posibilităţi, o comoară ce nu trebuia irosită. Fiecare secundă trebuia trăită. Până la urmă, la final, conta cât trăisem, nu câţi ani trăisem. Cât gustasem fructul interzis al viaţii. Cât de aproape fusesem de fericire.
Lumânarea se stinsese deja. Palma îmi era acoperită de un văl de ceară. Am strâns pumnul şi ceara se desprinse.
Erau Paştile. Iubeam perioada aceasta, pentru că însemna ea însăşi iubire. Am zâmbit la gândul ouălor roşii, sângerii pe care aveam să le ciocnesc de dimineaţă. Am zâmbit la gândul că, de dimineaţă, toată lumea va fi mai bună, măcar un pic. M-am ridicat de pe banca umedă, mi-am dat părul pe spate şi am privit la stele. Păreau că strălucesc mai tare. Părea că şi ele zâmbesc amar. Mi-am strâns mâinile pe lângă corp şi cu paşi mici, m-am apropiat de ele.
„ Hristos a Înviat! ”


Muica Rada
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VII-a A