Ploaia

Era o fată isteaţă şi cam rebelă, Aksri. Fiica beduinului Ochi de Lună, nu avea astâmpăr şi nu-i plăcea să stea închisă în cortul tatălui său. Avea doar treisprezece ani şi-şi dorea să cunoască lumea.
Într-o zi a urcat pe spinarea calului său favorit, Păr Lung şi dusă a fost. O încânta imensitatea nisipurilor. Dunele nu i se păreau ameninţătoare, dimpotrivă. Erau ca nişte castele cu forme ciudate ce ascundeau misterele deşertului. Căldura toridă, îi încălzea sufletul şi spiritul de aventură, o îndemna să zburde. Libertatea! de când şi-o dorise!
Şi zilele treceau. Începuse să se sature de galbenul permanent ce se–ntindea înaintea ochilor ei. Îşi dorea acum altceva. Oboseala a doborât-o. Nu se mai putea bucura de privelişte. Întinsă pe nisipul fierbinte, cu buzele arse îşi aştepta sfârşitul. Nu mai avea nicio speranţă. A închis ochi şi a-nceput să delireze...
Deodată din înaltul cerului au pornit să cadă nişte picături mari. Era ploaia! nu una obişnuită ci o ploaie ce părea că nu se termină. Şi în jurul ei au început să răsară verdele. Firele de nisip au căpătat viaţă. Cactuşi, arbori, iarbă, flori. O mireasmă groaznică o învăluia. Picături mari de ploaie i-au udat faţa obosită, revigorând-o. Ploaie! ploaie! ploaie! îi venea să strige, dar glasul i-a rămas mut. Bucuria a copleşit-o. I se părea un vis frumos. Şi totuşi ploaia era reală...

Popa-Matei Mariana