Cutremurul

Îmi amintesc azi de-o întâmplare neplăcută petrecută acum două veri.
Era frumos şi bine afară, păsările cântau şi soarele strălucea liniştit. Eram cu mama, că tata era plecat la pescuit.
Mă jucam afară şi nu ştiu de ce am intrat în casă. Atunci s-a auzit un vuiet ciudat ce se făcea tot mai tare. Până să-mi dau seama de unde se aude, casa a început să tremure, să se mişte tot mai tare, lucrurile nu mai stăteau la locul lor.
M-am speriat, dar mama ştia deja ce se petrece. Începuse cutremurul. Ea mai trecuse printr-o experienţă asemănătoare şi ştia ce trebuie să facem.
Îmi era teamă să merg, făceam paşi mici, de melc.
Mama m-a luat în braţe:
- Nu te speria! Ne vom descurca şi totul va fi bine! Apoi ne-am aşezat amândouă sub uşa
rezistentă a casei stând tăcute şi nemişcate. Mi s-a părut că trece greu timpul, deşi a durat doar câteva minute.
Când totul s-a liniştit, am auzi doar liniştea!
Am ieşit cu grijă din casă, mama a verificat atentă totul în jurul nostru, apoi am ieşit afară.
Pe terenul de joacă erau o mulţime de copii, toţi teferi şi m-am bucurat.
N-aş vrea să mai trec vreodată prin aşa ceva. M-am speriat îngrozitor!

Suciu Cristiana