SUNT PERSONAJ ÎNTR-O CARTE MEDIEVALĂ

Într-o zi de toamnă în Castelul Sfânta Margareta vuiau amarnic clopotele. Cavalerii urcaseră pe culmi, aprinzând torţele, înconjurând turnurile cetăţii.
Regele castelului a dat de veste că la cetate va fi hram şi se va numi conducătorul cavalerilor.
Cavalerii în zale stăteau, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene aşteptând să se ridice în Turnul Trompeţilor conducătorul numit. Acesta păşi apăsat pe lespezile reci de marmură. Nu şovăi nici o secundă, ştia că fiecare mişcare a sa este urmărită de războinicii regelui.
Regele îi spuse să se apropie privindu-l în ochii, iar eu mi-am imaginat forţa şi tăria acestui om din acele vremuri.
„ Eşti tu acel cavaler, care vei putea să lupţi pentru apărarea acestui castel?”
Am rostit cu emoţie jurământul sacru: jur să respect întocmai!
„să fiu brav şi inima mea să cunoască doar virtutea, iar spada mea să grăiască numai adevărul, mânia mea să desfacă răul”.
Şi cum mie îmi place să văd totul cu ochii mei şi să fac totul cu mâna mea, am pornit cu spada în mână să apărăm cetatea de vrăjmaşi. Clopotele castelului au început să bată, iar eu am poruncit pătrunderea duşmanilor în cetate. Prima bătălie a avut loc, sângele a curs fără cruţare.
După câteva zile de luptă continuă, cavalerii istoviţi de puteri au ridicat făcli în semn de izbândă, aşteptând celălalt atac. Cavalerii s-au rânduit în trei linii puternice înaintând şi abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci şi de săgeţi i-au risipit pe cotropitori ca pe un stol de vrăbii.
Coiful de fier greu, cămaşa de zale, lancea cu flamură mă asemănau cu un vechi cruciat. Trâmbiţele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia; săbiile lucrau repede, soarele se făcu roşu, cavalerii, caii şi spadele parcă înnotau prin sânge. Clopotele turnurilor sunau adânc şi larg ca la un amurg colosal al Universului.
Degeaba sunau clopotele a zecea oară, mânia alerga cu mii de capete, cu mii şi mii de braţe, cu mii şi mii de spade. După ce duşmanii au fost nimiciţi, m-am uitat mai departe în noaptea viitorului.
Am ordonat să sune trâmbiţele în tăcere şi uitându-mă spre mulţime am spus:
- Cavaleri de toate neamurile, din voinţa voastră a tuturor, de azi înainte suntem liberi în acest castel! Toţi ne naştem la fel, să trăim la fel! Aţi înţeles? Este sau nu voinţa voastră aceasta?
Clopotele turnurilor au prins a bate iar, glasurile au bubuit ca tunurile, chiotele şi trâmbiţele acopereau baierele aramei. Cavalerii s-au luminat la faţă.
- Veseli, au spus ei!
- Desigur, veseli să fie, trebuie să vă trăiţi bucuria.
Cu lacrimi în ochii, regele coboară de pe tron, îmi întinse mâna şi mă îmbrăţişă.
- Cavalere, ai făcut ca regatul meu să renască! Ai readus speranţa inimilor noastre!
Am condus acest regat cu înţelepciune şi mi-am îndeplinit acel jurământ sacru.


*
După o perioadă de timp, în care a dominat liniştea şi pacea la castel, cavalerii au continuat pregătirile pentru posibilele atacuri.
Printre acestea, la curtea castelului se organizau petreceri, unde cavalerii şi domniţele aveau posibilitatea să se cunoască mai bine. Viaţa domniţelor era deosebită, acestea având activităţi specifice:
- pregăteau hrana zilnică
- ţeseau covoare
- făceau vârfuri de săgeţi, ordine, curăţenie şi alte rânduieli în casă.
Dintre toate domniţele de la castel, am cunoscut una frumoasă, firavă, blândă cu părul
lung, prins în cosiţe aurii, purtând o rochie brodată de mâinile ei harnice. Participând la dansul societăţii, ieşeau în evidenţă mişcările ei armonioase şi graţioase.
După un timp, cunoscându-ne mai bine, ne-am hotărât să formăm o familie. În viaţa de familie fiecare îşi îndeplinea îndatoririle.
De dimineaţă, eu obişnuiam să plec la pregătirile pentru luptă, la confecţionarea armelor, alteori îmi petreceam timpul la vânătoare, pescuit, pentru a procura hrana necesară familiei.
În timp ce eu era plecat, soţia se ocupa cu treburile casei.
Casa o ţinea curată, îngrijită, pregătea mâncare cât mai gustoasă şi în timpul liber confecţiona diverse obiecte decorative cu care mergea la târg.
Legătura dintre noi s-a strâns când au apărut copiii, care ne-au adus multe bucurii. Ne-am dat seama că rolul de tată, cât şi de mamă, implică mult efort, multe griji importante în educarea copiilor.
De la mine, copilul a învăţat să mânuiască armele, ajutându-l să se lupte.
De fiecare dată când i-am povestit despre realizările şi victoriile pe care le-am adunat cu ani în urmă, am văzut o licărire în ochii copilului, care a început să preia din curajul şi bărbăţia mea. Soţia l-a învăţat să-i respecte pe ceilalţi, să ajute oamenii nevoiaşi, să scrie, să citească şi alte fapte măreţe să înfăptuiască.
Anii au trecut şi copilul nostru a devenit un brav cavaler, respectat de ceilalţi locuitori ai castelului.
Fiind un băiat isteţ, cu o voinţă de fier, calm şi răbdător, a acumulat multe realizări şi victorii cu puterile proprii. Astfel a fost demn de a conduce cavalerii de la castel şi am fost mândru să-i cedez locul.
Cu lacrimi în ochii, m-am apropiat de el spunându-i:
- „ Eu am ajuns la vârsta bătrâneţii, puterile îmi scad, iar oamenii au nevoie de un om puternic şi cinstit, cu care să se simtă în siguranţă. Sunt sigur că eşti un model bun şi vei apăra cu stoicism porţile cetăţii, fiind un conducător onorabil”
Uitându-mă în urmă, la anii vieţii mele, sunt împăcat cu ceea ce am realizat, mergând cu capul sus, plin de mândrie şi recunoştinţă către Domnul.




Autor:
BÂRSAN RADU – VIRGIL, 12 ani, cls. a VII a
Centrul de zi „ Sf. Andrei” Mediaş