VII-a A
Şcoala cu clasele I-VIII,
Nr. 7, Mediaş
În seara aceea m-am culcat devreme. Tocmai terminasem de citit o carte cu poveşti. Nu mă simţeam deloc obosită şi aveam impresia că nu voi adormi prea curând, dar totuşi am închis ochii.
Dintr-o dată s-a auzit un zgomot. Am deschis repede ochii şi am văzut că mi-a căzut un creion de pe masă. Dar când m-am întors, am observat că dincolo de uşă era o lumină puternică.
– Cum se poate aşa ceva? m-am întrebat eu.
Curioasă, m-am ridicat şi am deschis uşa. Am rămas fără cuvinte. În faţa mea se întindea un câmp cu multe flori şi acolo era zi. Repede m-am îmbrăcat, m-am încălţat şi am trecut dincolo. Uşa s-a închis după mine şi a dispărut, dar eu nici nu am observat. Uimită încă, am început să merg. Am tot umblat până am ajuns la o cărare. Acolo se afla un copilaş care avea grijă de o capră. M-am dus la el şi l-am întrebat unde suntem. El mi-a răspuns că ne aflăm lângă capitala Împărăţiei de Est.
– Cum? O împărăţie? am întrebat eu mirată.
– Desigur, mi-a răspuns liniştit băieţelul, dar tu de unde vii?
Nu i-am răspuns deoarece eram adâncită în gânduri. Îmi veni în minte că poate am intrat într-o altă lume, una cu domniţe şi cavaleri, precum în cărţile mele preferate. L-am întrebat pe băieţel dacă nu mă poate conduce până în capitală. El mi-a răspuns că nu locuieşte în capitală ci într-un alt sătuc, dar că trebuie să urmez cărarea drept înainte, să traversez pădurea şi acolo voi găsi cetatea. I-am mulţumit frumos şi am pornit din nou la drum. Când am intrat în pădure, s-a făcut frig şi s-a întunecat. Abia aşteptam să ajung în partea cealaltă. Nerăbdătoare, am început să fug, dar, auzind un ţipăt, m-am oprit şi am început să alerg în direcţia aceea. Când am ajuns acolo, am văzut o fată cam de vârsta mea. Speriată fiind, nu a observat că în spatele ei se afla o prăpastie nu prea adâncă, dar plină de mărăcini. Alunecă, nemaiţinându-se acum decât de o rădăcină. Am fugit către fată, i-am întins mâna şi am încercat să o trag sus. cumva am reuşit, iar ea s-a îndreptat şi mi-a spus:
– Eu sunt prinţesa Nadina şi vreau să-ţi mulţumesc că m-ai salvat. Dar tu cum te numeşti?
– Numele meu este Silvia, am răspuns eu. Tu chiar eşti o prinţesă?
– Da! Nu te uita la hainele mele sărăcăcioase. Obişnuiesc să ies deghizată prin sat. Azi m-am jucat cu nişte copii în pădure, dar m-am îndepărtat prea mult şi m-am rătăcit. Aici, am văzut animalul acesta ciudat şi m-am speriat. Restul îl ştii.
– Ce animal? m-am uitat în jur şi când am văzut la ce se referea am izbucnit în râs. O veveriţă? Prinţesă, veveriţele sunt animale inofensive!
– Da? Nu ştiam. În orice caz, vreau să îţi mai mulţumesc o dată pentru că m-ai salvat. Eşti o adevărată eroină. De azi înainte, vei fi prietena mea cea mai bună şi vei locui cu mine la palat, vrei?
– Desigur, prinţesă! i-am răspuns eu, încântată de idee.
Am pornit amândouă la drum, fugind. Cum povesteam, nu am fost atentă la cărare şi m-am împiedicat, neobservând o piatră mai mare. Când mi-am revenit, eram întinsă pe pat, în camera mea.
– Nu ştiu dacă ce s-a întâmplat a fost real sau doar un vis, dar nu voi uita niciodată întâmplările din lumea medievală.
Dintr-o dată s-a auzit un zgomot. Am deschis repede ochii şi am văzut că mi-a căzut un creion de pe masă. Dar când m-am întors, am observat că dincolo de uşă era o lumină puternică.
– Cum se poate aşa ceva? m-am întrebat eu.
Curioasă, m-am ridicat şi am deschis uşa. Am rămas fără cuvinte. În faţa mea se întindea un câmp cu multe flori şi acolo era zi. Repede m-am îmbrăcat, m-am încălţat şi am trecut dincolo. Uşa s-a închis după mine şi a dispărut, dar eu nici nu am observat. Uimită încă, am început să merg. Am tot umblat până am ajuns la o cărare. Acolo se afla un copilaş care avea grijă de o capră. M-am dus la el şi l-am întrebat unde suntem. El mi-a răspuns că ne aflăm lângă capitala Împărăţiei de Est.
– Cum? O împărăţie? am întrebat eu mirată.
– Desigur, mi-a răspuns liniştit băieţelul, dar tu de unde vii?
Nu i-am răspuns deoarece eram adâncită în gânduri. Îmi veni în minte că poate am intrat într-o altă lume, una cu domniţe şi cavaleri, precum în cărţile mele preferate. L-am întrebat pe băieţel dacă nu mă poate conduce până în capitală. El mi-a răspuns că nu locuieşte în capitală ci într-un alt sătuc, dar că trebuie să urmez cărarea drept înainte, să traversez pădurea şi acolo voi găsi cetatea. I-am mulţumit frumos şi am pornit din nou la drum. Când am intrat în pădure, s-a făcut frig şi s-a întunecat. Abia aşteptam să ajung în partea cealaltă. Nerăbdătoare, am început să fug, dar, auzind un ţipăt, m-am oprit şi am început să alerg în direcţia aceea. Când am ajuns acolo, am văzut o fată cam de vârsta mea. Speriată fiind, nu a observat că în spatele ei se afla o prăpastie nu prea adâncă, dar plină de mărăcini. Alunecă, nemaiţinându-se acum decât de o rădăcină. Am fugit către fată, i-am întins mâna şi am încercat să o trag sus. cumva am reuşit, iar ea s-a îndreptat şi mi-a spus:
– Eu sunt prinţesa Nadina şi vreau să-ţi mulţumesc că m-ai salvat. Dar tu cum te numeşti?
– Numele meu este Silvia, am răspuns eu. Tu chiar eşti o prinţesă?
– Da! Nu te uita la hainele mele sărăcăcioase. Obişnuiesc să ies deghizată prin sat. Azi m-am jucat cu nişte copii în pădure, dar m-am îndepărtat prea mult şi m-am rătăcit. Aici, am văzut animalul acesta ciudat şi m-am speriat. Restul îl ştii.
– Ce animal? m-am uitat în jur şi când am văzut la ce se referea am izbucnit în râs. O veveriţă? Prinţesă, veveriţele sunt animale inofensive!
– Da? Nu ştiam. În orice caz, vreau să îţi mai mulţumesc o dată pentru că m-ai salvat. Eşti o adevărată eroină. De azi înainte, vei fi prietena mea cea mai bună şi vei locui cu mine la palat, vrei?
– Desigur, prinţesă! i-am răspuns eu, încântată de idee.
Am pornit amândouă la drum, fugind. Cum povesteam, nu am fost atentă la cărare şi m-am împiedicat, neobservând o piatră mai mare. Când mi-am revenit, eram întinsă pe pat, în camera mea.
– Nu ştiu dacă ce s-a întâmplat a fost real sau doar un vis, dar nu voi uita niciodată întâmplările din lumea medievală.
Postări
RSS Feed (xml)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu