Elevul în comunism

E luni, o zi obişnuită, ca toate zilele, o zi de şcoală care urmează după ziua noastră: duminica. O zi pe săptămână care ne este poate cea mai dragă sau poate un motiv de chin şi suferinţă. Duminica este ziua în care decidem cum va fii ziua urmatoare. O zi frumoasă, cu râsete şi jocuri, cu rugăciuni şi cântece, cu mersul la biserică, urmată de ziua cea mai dispreţuită de mine, luni! Luni este ziua în care plătim cu toţii pentru râsete şi jocuri, pentru cântece şi bucuria noastră de copii, dar cel mai rău, ziua în care plătim pentru Tatăl Nostru, cel care ne-a dat viaţă şi care ne păzeşte, Dumnezeu. Şi câtă suferinţă îndurăm. Careul ne e cel mai mare duşman, locul în care toţi, uită că sunt oameni,locul în care suntem prigoniţi, scuipaţi, jigniţi. Ce oameni fără suflet, fără inimă, nerecunoscători!
Nimic nu-l deranjează mai tare pe tovarăşul Vasile Ganea, director şi profesor de fizică al şcolii generale numărul cinci din Sighişoara, decât să afle că supuşii lui tovarăşi merg la biserică, locul cel mai liniştit pentru mine,iar pentru el locul cel mai josnic şi cel mai dezgustător. Mereu am în minte cuvântarea tovarăşului director, rostită într-o altă zii de luni în care eu şi câţiva colegi am fost să ne rugăm la Domnul pentru surioara colegei noastre care suferise un accident: ,‚Este inadmisibil, tovarăşi, sunt de neconceput aceste purtări neadecvate, aceste idei învechite, această lipsă de respect pentru tovarăşi profesori... voi, pionieri ai patriei, vitorul luminos al Republici Socialiste România...’’ şi cuvântarea continuă încă o oră, şi bine mai era să scăpăm doar cu atât... pe lângă discursul ameţitor , şi cuvîntul tovarăş care imi părea fără rost, dar care-l zic şi eu căci e nevoie, spus de zeci de ori ne-am mai ales şi cu câte o palmă zdravănă şi plină de bătături a tovarăşului Ganea şi mai urmă şi o notă de patru la disciplina fizică: ,,nici nu meritaţi această notă blândă pe care v-o ofer’’. Acesta este tratamentul aplicat tuturor care îndrăznesc să meargă ,,în locul cu miros înnecăcios, insuportabil, în locul în care se lălăie toată ziua şi se preaslăveşte ceva ce nu există!’’
Şi totuşi... e luni. E luni şi vrând-nevrând, chiar şi speriată trebuie să merg la şcoală. Şcoală ... cuvântul care de multe ori mă umple de tristeţe şi de spaimă, dar totuşi, locul în care suntem forţaţi să învăţăm cum să devenim ,,fii de nădejde ai societăţii socialiste multilateral dezvoltate’’. Şi totuşi şcoala... singurul loc în care putem savura pe ascuns, ,,acoperiţi’’ de tovarăşa profesoară Aurora Mihnea, minunatele opere ale scriitorului Vasile Voiculescu.
E luni. Am ajuns în faţa şcolii. Un fior îmi străbate corpul din cap până în picioare. Oricât de silă mi-ar fi tot trebuie să intru. Pornesc cu teamă în suflet spre clasa mea. Ajung în faţa uşii. Sunt singură pe coridorul lung şi întunecat al şcolii. Deschid uşor uşa pe care scrie mare cu litere albasre ,,clasa a VIII-a A’’. Ca-n fiecare dimineaţă, de pe peretele din faţă zâmbeşte ,,cel mai iubit fiu al poporului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu’’.
Un sentiment de silă, de dispreţ stârnit de acest chip îmi inundă sufletul. O scârbă imensă pentru acelaşi portret, aceeaşi faţă arhicunoscută de mine pe care o recunosc şi cu ochii închişi. Acelaşi om, prezent peste tot, în orice colţişor al vieţii noastre, chiar şi în casa şi în vise. Un chip care ne invadează până şi cea mai mică părticică a vieţii noastre.
Acelaşi sentiment de silă a început să mi-l stârnească şi stegul nostru tricolor, simbolul care ne reprezintă, dar care însoţeşte pretutindeni acest chip, această figură a unui om, pe care în adâncul sufletului îl urăsc şi nu sunt singura, deşi mi-e frică, tuturor ne este frică să o recunoaştem.
Încet, încet uşa clasei începe să se deschidătot mai des. Sosesc colegi, unii nepăsători, alţii care poate gândesc la fel ca mine, dar totul rămâne încuiat în suflet ca într-un cufăr. Mă aşez timid în bancă. Deschid ghiozdanul. E luni. Programul nostru începe în fiecare zi de luni cu disciplina fizică. Scot din ghiozdan cartea, caietul, creionul şi aştept. Aştept să se schimbe ceva, orice. Aştept ca-n fiecare zi de luni o schimbare. Ştiu că nu va veni, dar totuşi aştept ca ceva din viaţa mea să se schimbe. Dar în locul schimbării aud un sunet vag de clopot care străbate coridorul anunţând venirea orei de fizică.
Ca o furtună tovarăşul Ganea soseşte izbind uşa, din obişnuinţă, cu dinţii scrâşnind, cu părul dat peste cap şi cu ochelarii pe mijlocul nasului, ţinând în mână un catalog vechi şi prăfuit al clasei a VIII-a A. Înmărmurim cu toţii. Doar vocile timide şi înspăimântate ale copiilor care răspund ,,prezent’’ ne fac să credem că nu ne-am transformat în piatră.
Tovarăşul director se scoală de pe scaun şi ia în mână o bucată de cretă pe care o striveşte la atingere. Mai ia una şi porneşte spre tablă bolborosind mereu aceleaşi cuvinte. Se întoarce rostind acelaşi discurs înfricosător ca şi acum câteva săptămâni, la sfrşitul căruia cuvintele ,, ai înţeles’’ pline de groază se aud de două, trei ori, pentru fiecare elev în parte.
Şi întrerupt de sunetul clopoţelului, tovarăşul Ganea îşi ia catalogul sub braţ şi pleacă bolborosind acelaşi discurs la finalul căruia se auzi un zgomot puternic: conform bunului său obicei tovarăşul Ganea trânti din nou uşa.
Aşa, pe nesimţite trece aşa numita, de noi ,,oră a tăcerii’’, căci nici unul din noi nu îndrăzneşte să scoată un sunet sau să facă vreo mişcare fără voia tovarăşului director. Aşa trec si celelalte ore, cinci la număr, la fel de tăcute, fără viaţă, intr-o clasă parcă goală, dar totuşi în care bat douăzeci şi trei de inimi toate in acelasi ritm, ca nu cumva să se producă zgomot. Cinci ore în care se aude doar o voce, cea a tovarăşului profesor, douăzeci şi trei de perechi de urechi ascultă. Cinci ore în care privirea îmi fuge la acel chip, aşezat în faţa mea, acel chip care-l văd peste tot, pe coridoare, la bibliotecă, în alte săli de clasă.
Se aude clopoţelul. Se aude pentru ultima dată în acea zi. Normal acest sunet al libertăţii ar trebuii să fie un prilej de bucurie pentru mine. Dar nu mai este. De două luni, de când tovarăşul Nicolae Ceauşescu împreună cu soţia sa tovarăşa Elena Ceauşescu şi-au anunţat o vizită de lucru la Sighişoara, nu mai am linişte.
E jumătatea lunii mai. Pe căldură, însoţiţi de tovarăşul Ganea şi de tovarăşa profesoară de muzică Claudia Popa, ne îndreptăm la fel de înspăimântaţi, şi la fel de timizi spre stadionul municipal.
Cu foile cu cântece în mână ne deplasăm toţi în acelaşi ritm cu aceleaşi mişcări ca în armată, căci aşa-i place tovarăşului director să fim: ,,rapizi, exacţi, precişi,’’. Aceşti trei termeni, aceste trei cuvinte pe care le-am auzit în ultimele luni cât nu le-am auzit in paisprezece ani, ne provoacă tuturor elevilor silă şi nu neapărat pentru conţinutul sau pentru forma lor, ci pentru simplu fapt că tovarăşul Ganea le foloseste într-un mod atât de agasant.
Mergem în sir indian pe trotuarele centrului şi vedem cum oraşul este ,, împodobit’’ pentru onoarea de-al avea oaspete pe ,, cel mai iubit fiu al poporului’’. Pe lângă temperatura ridicată, zgomotul utilajelor si al muncitorilor care sădesc copaci pe marginea străzii, ne surzeste. De ce? De ce atâta gălăgie, atâta aglomeraţie pentru un singur om? Sunt nelămurită. Dar nu îndrăznesc să întreb pe nimeni de ce această ,,nebunie’’. Nu îndrăznesc. Mi-e teamă. În mintea mea caut sub toate formele un răspuns dar nu găsesc. Cine ştie, poate sunt prea mică să înţeleg! Mă frământă această întrebare ,,de ce?’’ dar nu o pot rosti.
Ajungem în sfârşit. Transpiraţi, însetaţi, dar totuşi am ajuns. Ajungem pe acel stadion municipal, unde trebuie să facem repetiţii. Cântece, imnuri, toate închinate aceluiaşi chip, aceluiaşi portet de la şcoală. Ne aşezăm în rânduri, zeci, sute de copii, şi începem a cânta zeci de cântece şi imnuri, toate având cel puţin o dată, într-o strofă numele tovarăşului Nicolae Ceauşescu sau a Partidului Comunist Român. Aceleaşi cântece, aceleaşi versuri, aceleaşi refrene de două luni ne macină auzul.
Au trecut deja trei ore. Trei ore de când am ajuns aici, trei ore de cântat încontinuu, trei ore de stat în soare în poziţie de drepţi, trei ore în care am fost sleiţi de toate puterile noastre şi în sfârşit mă-ndrept spe casă răpusă de oboseală.
Începe să se însereze. Ajunsă acasă dupa masa sărăcăcioasă pe care a putut să o facă mama din raţia zilnică, deschid televizorul. Din nou acelaşi chip dezgustător acasă, la bibliotecă, pretutindeni. Nu mai suport. M-am săturat de atâta Ceauşescu. Descurajată mă duc la teme. Apăs uşor pe întrerupător, dar becul nu se aprinde. S-a dus şi porţia de electricitate zilnică. Iau din vitrină o lumânare, o aprind, mă apuc de teme, sperând că într-o zi totul va fii altfel, că vom trăi şi noi odată liniştiţi!



Elev:Dascălu Andreea Anamaria
Liceu Joseph Haltrich
SIGHISOARA