Copilul de atunci

“Leca noci detza”…frumusetea copilariei mele…
Mi-e inca clar intiparit in minte fundalul existentei mele de la 1989. Eram doar un copil, nu intelegeam de ce nu aveam voie sa-mi cant dragostea de viata, sau de ce mi-era interzis sa exteriorizez toata acea libertate, toata zburdalnicia ce-mi coplesea sufletul.
Ma-ntorc in amintirea acelor dimineti acum indepartate, cand la auzul pasilor mamei, care se trezea cu noaptea-n cap sa nu prinda cozile infernale de la lapte, imi desclestam si eu abia pleoapele incarcate inca de somn. In fiecare dimineata ma simteam atat de mandru potrivindu-mi cravata rosie, pentru ca reusisem sa o pastrez pentru inca o zi. Acest fapt relata in fond buna mea conduita scolara.
Odata ajuns la scoala, incepeam sa intonez impreuna cu ceilalti colegi si tovarasa invatatoare , imnul, pe care il fredonasem deja pe poteca catre scoala. In unele zile insa, zile speciale, mergeam cu clasa, imbracati in alb, sa facem cu mana pe strada, in forma de salut cand trecea Tovarasul.
Subconstientul meu ezita in ceea ce-l priveste pe tovaras. Sovaiam intre ceea ce percepeam din sosotelile tatalui meu si acea imagine ce mi se punea inainte la orice vizita a tovarasului. Oarecum incordarea ce se citea pe chipurile oamenilor demasca acea falsa bucurie pe care se chinuiau sa o afiseze.
Imi amintesc cu nostalgie momentele in care eram nespus de fericit. Acele momente aduc odata cu ele gustul dulce al bomboanelor cubaneze. Erau insa mult prea rare acele clipe. De cele mai multe ori, bananele cumparate verzi si coapte in camara erau singurele “delicii” ale copilariei.
Entuziasmul cu care asteptam in fiecare seara la ora 20:00 programul TV se pierdea repede, vazand deseori ca “Pistruiatul” era inlocuit cu alte doua ore de laude la adresa realizarilor tovarasului. Cuprins de dezamagire ma refugiam in citit, insa aproape ca nici nu mai era nevoie sa privesc paginile cartii, caci majoritatea le memorasem deja citindu-le precedent in mai multe randuri.


....decembrie 1989....inca ma cuprind fiori reci. As da orice ca din minte sa-mi pot sterge acel dureros amalgam de amintiri ce-mi rascoleste mintea si sufletul. Imi revin episoadele unei dimineti ce nu avea sa se supuna monotoniei atator alte dimineti de decembrie, lucru prevestit de atmosfera de cu o seara inainte, ce se putea descrie prin doar doua cuvinte: forfota si ingrijorare.
Prin crapatura usii camerei mele auzeam suspinele mamei la aflarea vestii ca tata il va urma pe un asa-zis Savan in incercarea de a continua ciclul ce-si avea originea in urma cu putin timp la Timisoara. Ele nu se datorau atat impotrivirii cat fricii. Mama se temea ingrozitor de verdictul pe care l-ar fi putut avea ziua ce urma.
Dimineata urmatoare nu am mers la scoala...
Sighisoara linistita de odinioara era de nerecunoscut, parea acum mai degraba o a doua Timisoara despre care fara sa vreau auzisem tot de la tata.
M-am ascuns in podul casei, cat mai aproape posibil de strada, cu sufletul la gura si cu urechea ciulita la orice zgomot venit de afara. Incremeneam de cate ori auzeam ca “Se trage!”, in ciuda faptului ca aceasta informatie era complet nefondata, ba chiar eronata. Intr-un final m-am decis sa cobor din pod si sa ies in strada. Curajul acesta aparent nebunesc se datora unui glas ragusit si neclar ce marsaluia dinaintea casei noastre exclamand repetat : “AM REUSIT!” Vazandu-l pe tata in compania mamei si a unui bun prieten de-al sau, toti trei afisand zambete largi pe fetele lor, am realizat ceea ce se intamplase.
Expresia chipului tatalui meu de atunci, a devenit in timp, pentru mine, un simbol al libertatii.

Moldovan Roxana - Sighişoara