Povestea unui cititor despre carte

Rostesc descântecul : „ Deschide-ţi braţele şi năpădeşte-mă cu valuri de cuvinte, o carte nu se lecturează, se simte.”

Uşa era întredeschisă. Zeci de emoţii alergau în mine, eu alergam deodată cu ele. Ne-am oprit în faţa intrării. Nu aveam idee de ceea ce urma să se întâmple după trecerea pragului, vântul curiozităţii m-a suflat înăuntru.
Supriză! Am căzut într-un univers monocolor, iar eu... eu eram elementul incorect. Intrusul.
Hainele mele viu colorate, roşcatul din păr, până şi verdele din ochi nu erau în concordanţă cu cosmosul în care-am nimerit. Era o adevărată antiteză. Îmi venea să intru în pământ de ruşine, îmi venea să strig cât pot de tare că-mi pare rău că le-am invadat teritoriul. Am gonit spre uşă. A refuzat să se deschidă. Eram eu, prizonieră în lumea lor.
O avalanşă de străini negri s-au lipit e alb sub forma unui cod. Mă priveau insistent.
Îmi păreau cunoscuţi, trăiam acea senzaţie pe care o simţi atunci când revezi un om după mult timp.
Ştiam! Gata! I-am recunoscut. Străinii nu erau decât litere. Codul avea să fie descifrat. Începea povestea.
Pe măsură ce descifram, scădeau temerile de necunoscut. Începeam să fiu una de-a lor. M-au adoptat.
Povestea era uimitoare, personajele au jucat un spectacol adevărat dedicat mie. Eram uluită de ceea ce mi se întâmplase, îmi venea să împart tuturor fericirea mea, fiindcă unii oameni caută o viaţă întreagă asemenea trăiri.
Când am ieşit din carte, am izbucnit! Deja îmi lipsea Uriaşul, grădina lui, castelul şi copiii.
În călătoria mea am adunat înţelepciune, iar senzaţia pe care o ai la sfîrţitul poveştii nu poate fi exprimată „în străini negri”, nu poate fi comparată. Finalul este cea mai bună parte a codului.
Mulţumesc Oscar Wilde pentru scrierile frumoase!

Rostesc descântecul: „ Închide-ţi braţele şi păstrează sufletul meu, e în siguranţă la tine, eu voi simţi cu al tău.”

Haţegan Ioana
Cls. a XII-a
Lic. „Axente Sever”
PREMIUL II