Raiul oprit

Într-o zi când am venit de la şcoala eram tare obosită, aşa că am hotărât să mă odihnesc puţin. Am adormit şi cu fiecare secundă parcă mă cufundam tot mai mult într-o lume vrăjita a magiei şi a poveştilor de basm.
M-am trezit într-un loc imens şi foarte frumos. Erau păsări îmbrăcate în aur, flori strălucitoare cu puteri magice, pomi care păreau nişte bravi eroi, iar din loc în loc împodobiţi cu cuibuşoare cu păsărele. Priveliştea era foarte frumoasă şi parcă desprinsă dintr-o poveste imposibilă. Cerul albastru ca marea prin care se zărea soarele care îşi întindea razele sale pe întreg pământul.
Deodată un zgomot venit de către un tufiş m-a trezi din visare. M-am apropiat curioasă şi cu mare sfială către tufiş , de unde a apărut un înger care mi-a spus să nu mă tem că nu are să-mi facă niciun rău şi că eu mă aflu pe tărâmul viselor adevărate.
Eram surprinsă, dar în acelaşi timp credeam în tot şi aveam încredere că nu o să mi se întâmple nimic.
Spiriduşul m-a ajutat să înţeleg lucrurile imposibile care mi se întâmplau. M-a condus într-un loc unde erau mulţi spiriduşi şi zâne cu aripi transparente conturate cu diamante fine. Erau tare frumoşi noii mei prieteni.
Dintr-o dată s-a făcut linişte şi toţi spiriduşii, îngeraşii şi zânele s-au aşezat jos cu faţa la pământ. Speriată am întrebat ce se întâmplă şi am aflat că a sosit regina lor. Era şi ea tare frumoasa, atât aspectul ei fizic cât şi îmbrăcămintea ei nu se puteau descrie în cuvinte.
Regina mi-a spus că trebuie să mă întorc în lumea mea, dar eu nu voiam să plec, ci doream să mai stau în această lume fermecată şi de basm. Regina mi-a acordat câteva ore pentru a vizita paradisul spiriduşilor şi astfel am aflat că îngeraşul care l-am cunoscut prima dată pe acest tărâm se chema Artur şi tot el a fost cel care mi-a arătat întreg regatul pe aripile unui fluture.
După ce am vizitat tot ţinutul am ieşit din acest labirint doar în momentul în care a sunat ceasul de pe noptiera, trebuia să mă trezesc era ora cinci şi nu-mi făcusem tema la limba română.
Ceasul a fost cel care m-a scos din acea atmosfera de basm unde am cunoscut o regina şi unde mi-am făcut mulţi prieteni noi.

Mărgescu Maria
Şcoala de Arte şi Meserii “IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

Floarea lacrimilor

Sus pe culmea unui falnic şi măreţ munte, ce brăzda zarea locuia o fetiţă împreună cu mama ei. Fetiţa se numea Lăcrămioara şi era pricepută la toate. Avea părul galben ca spicul de grâu, ochii albaştrii asemenea cerului senin în miez de vară, iar fata albă ca fulgii de nea.
Era nevoită să coboare în fiecare zi din înaltele culmi ale muntelui pentru a se duce la oraş să muncească deoarece mama ei suferea de o boală ce bântuia atunci în lume.
Nu-i păsa de frigul de afară nici de viscolul aspru ce străpungea zarea, ea mergea hotărâtă pentru a muncii şi a câştiga banii necesari pentru vindecarea mamei ei.
Deşi seara era frântă de oboseală, zâmbetul mamei ei îi aducea în suflet fericirea şi speranţa că în curând va fi bine şi vor mai fi amândouă fericite.
Veni primăvara, iar pătura groasă a zăpezi făcea loc covorului verde al ierbii. În copaci se zăreau primii muguri, iar ursul somnoros trezit din somnul lui adânc păşea agale pe culme.
Lăcrămioara, cufundată în gândurile ei amare cobora la vale cu gândul dus la mama ei care pe zi ce trecea se simţea tot mai rău. În acea zi a găsit de lucru la conacul unui boier, care a prins drag de ea. Boierul a promis că o ajută ducându-i mama la un doctor.
Plecând fericită spre casă fericirea ei nu dură prea mult deoarece mama ei murise. Sărmana fetiţă simţi cum pământul îi fuge de sub picioare, iar ochii i se inundaseră de lacrimi care curgeau pe pământ.
Dimineaţa când se trezi mare i-a fost mirarea când văzu o pătură din flori albe făcute din lacrimile ei. Erau lăcrămioarele care în roua dimineţii plângeau şi ele împreună cu fetiţa, marea pierdere a mamei ei.

Bleahu Ionela
Şcoala de Arte şi Meserii “ IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

Floarea lacrimilor

Într-un sat îndepărtat trăia o fată ape nume Maria. Această fată locuia împreună cu mama ei într-o căsuţă sărăcăcioasă şi dărăpănată.
Într-o zi în casa ei a apărut o lumină, care licărea în întuneric. Maria s-a speriat când a văzut acea luminiţă şi din care s-a auzit o voce care-i spunea:
- Maria, nu te teme, eu sunt Diego şi vreau să mă ajuţi. Sunt imobilizat la pat, sufăr de această boală de când eram mic, dar înainte de toate vreau să şti că eu sunt un zeu şi îmi doresc ca tu să mă ajuţi cu un lucru care îmi va schimba complet viaţa.
Fata auzind toate acestea a rămas în tăcere gândindu-se oare ce vrea zeul să facă pentru el.
A doua zi zeul apăru din nou, învelit şi de data aceasta de aceea lumina orbitoare şi i-a zis Mariei:
- Vreau să mergi în Ţinutul Florilor şi să-mi aduci floarea numită “floarea lacrimilor”, floare care mă va ajuta să devin un om normal şi care mă va scuti de suferinţă.
Maria a fost de acord cu propunerea zeului şi a pornit spre Tărâmul Florilor. Dar înainte de plecare zeul i-a dat Mariei un fluier şi o umbreluţă, lucruri pe care le-ar folosi în caz de primejdie.
Maria porni la drum, unde de la început a întâmpinat primejdi. A fost atacată de un urs mare care părea ca este şi flămând. Maria a început să plângă gândindu-se că n-ar fi trebuit să plece de acasă spre un ţinut aşa de îndepărtat pentru un străin.
Fata şi-a amintit de lucruşoarele primite de la zeu şi a luat umbrela şi a deschis-o. Din aceasta au ieşit mai multe săgeţi care l-au aţintit pe urs la pământ.
Maria a ajuns în Ţinutul Florilor, acolo unde erau o mulţime de flori, de unde după multe căutări găsise şi floarea dorită de zeu.
Culegând-o Maria s-a întors spre casă, se grăbea să ajungă cât mai repede la căsuţa ei, când pe drum întâlneşte o vrăjitoare bătrână care vroia floarea pentru ai prepara o licoare fermecată care o făcea să devină mereu tânără.
Maria nu a vrut să-i dea floarea spunându-i vrăjitoarei că ea a trebuit să îndure multe până a ajuns la această floare. Cele două s-au luat la harţă, dar Maria a scos fluierul şi suflând în el a transformat-o pe vrăjitoare în stană de piatră.
Fata a plâns şi lacrimile ei de pe obraz s-au scurs pe floare, iar aceasta a prins viaţă. Floarea a început să vorbească şi a devenit astfel sfătuitoarea Mariei.
Când a ajuns acasă zeul a rugat-o pe Maria să devină soţia lui, pentru că el o iubeşte ăi crede ca acelaşi sentiment simte şi ea din moment ce a acceptat să meargă pe un tărâm străin ei, pentru a-i aduce floarea.
Maria a acceptat. Cei doi s-au căsătorit, iar floarea avea să devină un simbol pentru cei doi pentru că ea simboliza lacrimile Mariei.

Canahai Ana-Maria
S.A.M.”IOAN MORARU”Dârlos
Clasa a VIII-a

O excursie de neuitat

Îmi aduc aminte cu multă bucurie şi nostalgie de frumuseţile naturii văzute în excursia pe care am făcut-o la muntele Ceahlău.
Am plecat dis-de-dimineaţă, înainte de răsăritul soarelui, spre uriaşul cu fruntea-n soare. Ajungând la poalele muntelui am văzut câmpia cu frumuseţea florilor de câmp, care în bătaia vântului parcă părea un tril îndemnându-te să le culegi.
Privirea mi-a fost aţintită către un lan de grâu care părea o mare de apă aurie în bătaia razelor de soare, iar adiatul uşor, uşor al vântului părea să fie o mare apă zbuciumată.
Frumuseţea muntelui parcă te vrăjea şi te făcea să te simţi ca într-un basm, nu putea fi descrisă în cuvinte aceasta frumuseţe. Falnicii brazi, care în multe opere sunt comparaţi de către autori ca având nişte braţe mari şi voinice arătau ca nişte bravi eroi fiind adevărate comori ale muntelui.
Râurile cu apa lor cristalină şi rece îndeamnă parcă turistul să guste din ea şi te făcea să te simţi că trăieşti parcă într-un vis, parcă într-o poveste cu prinţi şi prinţese.
Potecile întortocheate care duc spre culmile acestui falnic, văzute din înaltul cerului parcă părea a fi nişte şerpi, care se strecoară prin toate văgăunele căutându-şi hrana şi prin felul lor de a arăta parcă făceau turistul să se piardă într-un labirint decât să-l îndrume să-l vizitezi pe uriaş.
Nu cred că o să pot uita vreodată aceste frumuseţi cu care este înzestrată natura si cred ca nicăieri nu este mai frumos decât în ţara mea.
Era seara, când ultimele raze ale soarelui se luptau cu întunericul. În depărtare se zărea un mare foc care punea stăpânire pe munte. Era prinţesa întunericului cu suratele ei stelele, care cu frumuseţea ei nemărginită lumina potecile, fiind călăuza turiştilor rătăciţi sau a îndrăgostiţilor.
Am plecat spre casă cu gândul de a mă întoarce deoarece pentru mine aceasta excursie a fost una de vis.
Acum când stau şi mă gândesc totul mi se pare că a fost un vis frumos de vara, un vis care nu aş vrea să fie uitat fiind parcă gonit de zorii zilei şi lăsat uitării .

Bleahu Ionela
Şcoala ce Arte şi Meserii “IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a

Dragă mama,

Acum în prag de primăvară, când natura reînvie la viaţă căpătând culoarea ochilor tăi, gândul meu asemenea unui porumbel zboară către tine presărând în drumul lui petale gingaşe de ghiocei, simbolul purităţii şi al dragostei eterne.
Nu există cuvânt mai dulce pe pământ decât cuvântul mama. Mama, tu eşti pentru mine farul ce îmi luminează calea spre înaltele culmi ale vieţii.
Chipul tău blând şi privirea ta ageră sunt asemenea unei raze de soare ce străpung cerul înnorat.
Îmi aduc aminte de glasul tău duios plin de nostalgie spunându-mi în copilărie mult doritele poveşti cu zâne şi prinţese, care mă făceau să cobor în tărâmul de basm.
În fiecare seară înainte de culcare ai fost un înger care îl ruga pe Dumnezeu să mă ocrotească. M-ai învăţat atâtea lucruri pentru care îi mulţumesc.
Mama, tu eşti pentru mine cheia care îmi deschide multe uşi spre necunoscut. Sufletul meu de copil îţi îndreaptă paşii spre tine rugându-te să ai parte de tot ce este mai bun şi mai frumos în lume. Ţi-aş culege toate florile din lume ca să ţi le dau în dar, dar acest lucru nu este de ajuns.
Tu eşti bucuria vieţii mele, exemplul meu în viitor, zâmbetul tău cald asemenea unui foc în miez de iarnă îmi dă putere pentru a trece peste orice obstacol.
Atunci când anii o să treacă şi părul tău se va albi eu îţi doresc mămica mea iubită să ai parte şi atunci de lucruri bune.

Cu multa dragoste şi respect. Ionela

Bleahu Ionela
Şcoala de Arte şi Meserii “IOAN MORARU“ Dârlos
Clasa a V-a

Sărbătoarea Paştelui

Odată pe vremea iudeilor când oameni nevinovaţi erau răstigniţi pe cruce, Isus fusese trimis la judecată. Cu toţii hotărâseră să fie răstignit pe cruce.
Maria plângea, ca o mama îndurerată care-şi pierde fiul, unicul său fiu pentru ca-l pierdea.
Tâlharii trebuiau să-i pună o cunună de spini, motiv pentru care Maria s-a dus şi s-a rugat la salcia pletoasă pentru ai salva unicul său fiu. Salca a rămas şi ea tristă împletindu-se astfel cu durerea Mariei care a rămas şi ea tristă.
Iudeii însă nu au vrut să-i facă o cunună fără spini, ei vroiau ca Isus să moară într-un chin foarte mare.
Înainte de a fi răstignit Isus a cerut apă dar a primit doar oţet. De aici şi mitul că în Vinerea Mare, în semn de suferinţă toţi creştinii nu folosesc oţet şi ţin post negru alăturându-se şi ei la suferinţa şi chinurile prin care a trecut Isus.
Sosi şi ziua când Omul nevinovat şi fără de păcat să se sacrifice. Iudeii şi fariseii l-au batjocorit, l-au împuns cu suliţa-n coaste şi un întuneric mare s-a lăsat. În tot acest timp pământul s-a cutremurat, catapeteasma bisericilor s-au despicat în două.
Când soarele galben ardea, când iarba verde dădea puţină culoare acestui tablou, Isus era răstignit pe cruce.
O femeie dorind să ducă oua barbarilor duşi la muncă, când l-a văzut pe Isus răstignit pe cruce s-a oprit pentru a se uita la sărmanul om.
Ouăle lăsate sub cruce s-au înroşit datorită sângelui roşu şi curat al Mântuitorului.
De atunci în fiecare an de sărbătoarea Paştelui se înroşesc ouă, ca simbol al sângelui curat care aparţine Mântuitorului, sânge care l-a vărsat pentru ca noi să fim iertaţi de păcate.
Isus a fost înmormântat pe un munte, dar îngerii trimişi de Dumnezeu au sfărâmat piatra mormântului, iar o lumina strălucitoare şi plină de înţelepciune, o lumină iubăreaţă şi plângând parcă si ea suferinţă lui Isus a ieşit la iveală. Era Isus, care a înviat .
Femeile mironosiţe au pornit spre mormânt. Maria Magdalena a fost cea care l-a văzut pe Isus, iar acesta i-a arătat mâinile bătute în cuie, mâinile acelea însângerate care parca ţineau în ele toate păcatele omenirii.
Se spune ca pe unde a păşit Isus au apărut nişte floricele micuţe de culoare albă. Era culoarea sufletului lui Isus, un suflet bun şi nevinovat plin de credinţă.
Florile sunt văzute de fiecare dată în ziua de Paşte, sunt sufletele creştinilor care şi-au mărturisit păcatele şi care au suferit pe întreg parcursul postului mare.
Isus a luptat pentru noi, el s-a lăsat răstignit pe cruce pentru păcatele omenirii, iar noi ar trebui să-i mulţumim cu o rugăciune din sufletul curat şi drept al fiecăruia din noi.

BLEAHU IONELA
S.A.M. “IOAN MORARU” Dârlos
Clasa a V-a