O excursie de vis

Totul a început într-o după-masă când m-am uitat la un film cu prinţese spiriduşi şi unicorni. Seara când m-am pus în pat mă tot gândeam la acest film. Într-un târziu am adormit… cu gândul la acel film … şi am visat ceva frumos.
M-am trezit într-o pădure cu multe flori foarte frumoase. Eram singură în acele locuri şi eram şi foarte speriată. Eram ca într-un labirint, fugeam dintr-o parte în alta şi nu găseam o cale de a ieşi din acea pădure.
În calea mea am întâlnit un motan, are mi-a arătat poteca care mă ajuta să ies din acel labirint. Dar vorbele motanului au fost dor nişte vorbe aruncate la întâmplare, nişte minciuni care nu au făcut decât să mă speriu mai tare. M-am îndreptat spre partea în care am văzut că pământul era acoperit cu mulţi muşchi şi se pare ca direcţia era bună. În cele din urmă am reuşit să ies din acea pădure fermecată.
Dar aventura mea nu se termina aici. Când credeam că am scăpat de acel labirint am ajuns pe o câmpie pustie care te ducea spre un deal.
Curioasă am urcat dealul din vârful căruia se zărea o câmpie plină de flori multicolore printre care erau şi unicorni care-şi plimbau fiecare prinţesa lui.
Ne-am împrietenit şi ne-am jucat împreună în acele locuri care te vrăjeau cu totul ăi care te făceau să te simţi ca într-o poveste. Şi parcă totul era adevărat, parcă totul te lasă vrăjit şi parcă noii mei prieteni, pentru că şi ei făceau parte din decor, te vrăjeau cu totul. Era o adevărata magie, o vraja care îmi doream să ţină la nesfârşit.
În acel peisaj de basm “noii prietenii” au hotărât să mă ducă la un loc în care exista pomi care făceau diamante şi unde se mai afla şi o cascada în care ne-am scăldat. Dar joaca noastră a durat foarte puţin pentru că am început să simt un vântuleţ care bătea din ce în ce mai tare şi care în cele din urmă s-a transformat într-o furtună.
Am fugit să ne adăpostim şi prietenii mei m-au dus într-o peşteră. Acolo, fiind feriţi de furia naturii şi obosiţi de atâta alergătură am adormit. Dar somnul meu a fost tulburat de o voce blândă care îmi spunea:
- Iulia, trebuie să mergi…
Am deschis ochii şi aşa adormită am crezut ca era una dintre prietenele mele, dar chiar nu m-am înşelat, era una dintre prietenele mele, era zâna din palatal meu de cleştar, era mama care venise să mă trezească zicându-mi:
- Iulia trebuie sa mergi la şcoală!
Mi-a părut rău că a trebuit să mă trezesc şi să părăsesc acele locuri dar încă mai am speranţa că visul meu nu s-a terminat şi că o să mă mai plimb prin acele locuri şi sunt sigură că o să îmi iau şi zâna cu mine.
BACIU IULIA
Şcoala de Arte şi Meserii “IOAN MORARU” Dârlos
CLASA a V-a

Un miracol de Paşte

E duminică dimineaţa, Învierea Domnului. Mă trezesc dis de dimineaţă vrând să aflu ce mi-a adus iepuraşul de Paşti.
Mi-am luat micul dejun şi am mers în grădină.
M-am minunat. Multe coşuleţe cu ouă multicolore se aflau în grădina care a simţit curăţenia de primăvară. În ea se aflau cei doi iepuraşi primiţi de la bunica mea. Pe unul îl chema Pufi deoarece este pufos şi pe celălalt Blaky, deoarece blana lui e de culoare neagră…
Mă joc cu iepuraşii mei până ce văd că Pufi stă nemişcată şi nu mai aleargă. M-am dus s-o chem pe mama iar când m-am întors înapoi nouă iepuraşi micuţi stăteau lângă mama lor. I-am luat pe toţi şi i-am pus într-un coş.

de Stoica Cătălin

Sens vieţii

Dragă cititorule,

Recunosc: n-am nici un drept să-ţi răpesc câteva clipe din existenţa ta pentru neînsemnatele şi inutilele mele confesiuni.
Îţi scriu să te salvez de aceeaşi soartă pe care-o am şi eu. Probabil o să râzi de intenţiile mele. De fapt, nici nu te condamn. Rândurile de mai jos, chiar dacă par atât de ireale, sunt dovada vinovăţiei mele.
Am fost şi eu cândva om…Asta era demult, într-un trecut mult prea îndepărtat ca să-mi pot aminti ceva…ceva cât de neînsemnat. Un singur lucru ştiu: nu eram o persoană bună. Păcatul mi-a devastat sufletul. Tocmai de aceea am fost condamnat la eternitate. Salvat de la moarte, dar totuşi condamnat la alt blestem. A exista e blestemul meu. A exista fără a avea măcar un sens. Ce-ţi doreşti tu e probabil atât de diferit de ce am eu nevoie. Nu doresc decât un rost, oricât de banal. Ar fi mult mai uşor astfel decât să înfrunt singur eternitatea. Ce voi face cu o viaţă fără sfârşit? Ce voi face cu nemurirea pe care nu o doresc deloc? Doamne… Câte lucruri priveşti zilnic fără să le găseşti măcar un singur rost, cât de mic? Dar pe lângă acestea, eu sunt cel mai mare sens.
Ce colorată ar trebui să ţi se pară viaţa! Ce frumoasă şi ce perfectă e, plină de sensuri! Nu-i aşa că e atât de evident faptul că existenţa mea chinuită se măsoară în inutilitate? (M-am oprit o clipă din cititul hârtiei mototolite. Nu ştiam exact ce să cred cu privire la acele rânduri. Eram uşor năucită, „Existenţa mea chinuită se măsoară în inutilitate.” Ce ciudat! În acel moment era chiar definiţia vieţii mele.) Nu-i aşa că rostul meu e de mult timp pierdut? Asta dacă a existat vreodată unul şi pentru mine… Dar eternitatea n-ar trebui să aibă totuşi şi un subtitlu? Şi dacă da, care ar fi acela? Moartea sau viaţa? Rai sau infern? Cer sau pământ? Dar dacă sunt toate? Atunci cu siguranţă povestea mea s-ar numi „Nesensul eternităţii căpătând sens”.
Sunt totuşi nesăbuit. Sau nesăbuită? Nici măcar nu ştiu ce sunt…sau ce-am fost…Nu exist în trecut, nu trăiesc în prezent, nu am viitor. Exist doar pentru că sunt blestemat. (M-am oprit iar. De data aceasta nimic nu mai avea sens. Poate doar pentru că logica realităţii nu mai există acum, fiind încălcată? Citisem de atâtea ori cuvintele: sens, nesens, rost, încât chiar începeam să cred că eternitatea era de-adevăratelea lipsită de sens.)
Ceea ce trebuie să ştii e că nu ai voie să devii ca mine. Chiar dacă nu sunt o esenţă în sine, mă transform într-una. Aceasta e cea mai groaznică parte. Câteodată devin vânt, ceea ce e imposibil de suportat! Alunec pe sub nori, privesc păsările cum îşi pipăie drumul cu aripile şi pleoapele de mare cum se deschid, spumegând. (Câtă absenţă din parte mea! Niciodată nu privisem lumea atât de poetic! În inimă mi se strecurase o firimitură de invidie. Invidie pentru ceea ce simţea şi vedea zilnic! Faţă de asta, însăşi viaţa mea era total lipsită de sens.)
E mult prea dureros pentru mine! Alteori, sunt un mugur care plesneşte sub razele tentante ale soarelui. Câteodată sunt totul. Esenţa temporară mi se descompune în mii şi mii de bucăţi. Atunci e cel mai greu. În ultimul timp devin o frunză tânără, cocoţată chiar în vârful pomului-adevărata povară pentru mine, căci asist la extinderea veselă şi rapidă a primăverii. Mai sunt doar câteva zile până la Paşti. Nu ştiu de ce, dar menţinerea noţiunii timpului a fost mereu un punct forte pentru mine. Deşi cred că nu a contat vreodată. Ce rost are timpul într-o lume eternă care oricum nu face decât să-l înghită mereu şi mereu?
Dar timpul chiar se scurge repede, lăsând cicatrici dureroase în urmă. Lumea ta ireal de perfectă îmi dovedeşte asta. Cerul de-un azuriu uniform se-nalţă peste tot. Oriunde m-aş duce, orice aş deveni, nu scap deloc de imaginea lui triumfătoare. Chiar şi firele de iarbă se înalţă disperate să prindă atingerea fierbinte şi ocrotitoare a soarelui. Şi cu fiecare clipă scursă şi pierdută în imensa clepsidră a timpului se apropie şi Paştile. Divinele momente pentru care acum aş da orice să le pot trăi. Dar eu nu mai am nici o şansă, asta pentru că nu mai trăiesc. Însă tu, da! Salvează-te! Nu arunca cu şansele în stânga şi-n dreapta pentru că le vei pierde definitiv. Nu deveni un pribeag ca mine.
Te implor să mă ierţi că ţi-am furat minute esenţiale.
Cu regrete,
Eu, cel/cea fără sens.

Ar trebui să fiu măcar speriată, dacă nu îngrozită. Un om normal asta ar face. Dar nu eram. Eram doar confuză şi fascinată. În clipele care urmează, tot ce am făcut a fost să zac visătoare, încercând să acord eu sens vieţii. Fusesem atât de concentrată asupra conţinutului scrisorii, încât nu mi-am dat seama că era scrisă pe o frunză şi nu pe o hârtie. O frunză mare, ce-i drept dar totuşi o frunză! Nu … Aşa ceva era imposibil. Dar greşisem, aşa ceva era posibil doar într-o lume fără sens…

Buta Francesca
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VII-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Stau şi mă gândesc uneori ce scurtă e viaţa unui om. Viaţa fiecăruia este precum o stea. Începutul e atunci când apare pe cer, când străluceşte precum soarele iar maturitatea e când încet, încet se topeşte şi dispare neajutorată precum pâlpâirea unei lumânări. Dar parcă e mai frumoasă când străluceşte, când are putere, în acea parte a vieţii numită copilărie.
Nu e om cel ce niciodată în viaţă sa nu a ştiut ce înseamnă să fii copil şi nu a trăit minunile copilăriei, poznele ei sau nu a preţuit-o îndeajuns. Fiecare zi trăită în copilărie poate fi considerată o sărbătoare plină de jocuri, zâmbete şi soare.
Pentru mine ca şi pentru fiecare copil zilele de sărbătoare sunt un colţ de rai. Atunci toţi copiii se întâlnesc cu alţii de seama lor, merg împreună cu familiile la biserică de unde se întorc cu inimile pline de credinţă şi speranţă.
La fel e şi de Paşti. Paştele este parcă sărbătoarea cea mai deosebită şi preţuită de toţi oamenii. Ea ne aduce prospeţime, învierea naturii şi multă speranţă. În noaptea Învierii, la biserică oamenii aprind lumânări a căror lumină dansează feeric, aduc ouă roşii pe care le ciocnesc cu veselie. Veselia lor vesteşte Învierea Domnului Isus Hristos care s-a sacrificat pentru oameni. În aceste zile toţi par a fi mai buni. În toate colţurile, pe străzi se aude:
- Hristos a Înviat!
- Adevărat a Înviat!
Stau şi mă întreb, de ce nu sunt tot timpul oamenii la fel de buni şi atenţi unii cu alţii, astfel încât să facă din fiecare zi o sărbătoare!

Miriam Roiban
Şcoala cu clasele I-VIII Ighişul Nou
Clasa a VI-a

De Paşti, îţi povestesc despre mine!

Era o zi frumoasă de primăvară. Se apropia Paştele. Soarele dăruia razele
calde pământului. Până şi copacii au îmbrăcat haine de sărbătoare.
Mă întorceam de la şcoală. În drum spre casă, pe jos, o rândunică zăcea rănită. M-am apropiat de ea şi am luat-o în mână. Am văzut că avea o aripă ruptă. Mi-a fost milă de ea şi am dus-o acasă. Mama m-a ajutat să-i prind aripa între două scândurele. I-am făcut un cuib din crenguţe şi paie pe care le-am adus de la bunica. Cuibul l-am pus într-o lădiţă în şopru. Am aşezat pasărea şi apoi am hrănit-o cu firimituri de pâine şi apă. În fiecare zi stăteam cu ea şi o alintam aşa cum făcea mama când eu eram bolnavă.
După câteva zile, când iarăşi am intrat în şopru, bucurie mare. Pasărea mea încerca să zboare. Nu reuşea datorită scândurelelor legate de aripă. Fericită, le-am îndepărtat şi pasărea veselă ciripind a zburat pe gard. Aveam impresia că îmi mulţumeşte pentru că am ocrotit-o. Am simţit un gol în suflet că mă despărţeam de ea dar totuşi fericită la gândul că am reuşit să o ajut.
În zilele următoare, o ploaie de primăvară s-a revărsat peste sat. În urma ei s-a făcut vreme bună şi am ieşit cu prietenele mele la joacă. În timp ce ne jucam şotron, un ciripit de păsărele ne-a făcut să întrerupem jocul. Atunci am înţeles ce legătură puternică s-a creat între mine şi pasărea mea.
Seara, la culcare, m-am gândit că sărbătoarea Sfintelor Paşti poate veni…am
făcut o faptă bună!

Boieşan Elena Mădălina
Şcoala cu clasele I-VIII Ighişul Nou
Clasa a II-a

O nouă Înviere

„Credinţa e pasărea ce cântă când încă nu au apărut zorii” – Rabindranath Tagore

„Un întuneric straniu era aşternut pretutindeni, lipsit de substanţă, nepicurat de nicio văpaie stinsă. Neant fad, cu atingere îngheţată… Existenţa mea era un abur uşor, care plutea întru aşteptate la infinit, nestingherită, necristalizată…
Un gest scurt şi răspicat . Un zâmbet înfiripându-i-se pe chipul palid. Apoi…lumină! Lumină pulsând intens, în ritm răsunător cu ticăitul substanţei înconjurătoare, care freamătă în aşteptarea unei izbucniri. Trăsături difuze ale unui cadru îndepărtat se definesc lent, cu contur slab, pastelat: figuri omeneşti cu ochii mari şi confuzi şi păr răvăşit, cu inimi bătânde ţipător, prăbuşiţi pe pământ, mormânt rece, pecetluit de o piatră trainică, rigidă, o siluetă firavă, care radiază lumină exuberantă, o fiinţă blândă, atotputernică răsărită peste moarte şi imperfecţiune… renaştere, înviere…”

Eram la Polul Nord. Simţeam că trebuie să mă las purtată de vântul uşor, în lumina pală a soarelui şi poate doar să zâmbesc orizontului întins. Era primăvară pentru care sufletul meu trepidase atâta vreme, simţind cum se dizolvă în gerul iernii. Eram voioasă, ţopăind vesel cu paşi mărunţi pe gheaţă. Nimic din jur nu părea să freamăte mai mult ca mine, mai mult ca latura infantilă a existenţei mele. Dar ştiusem înainte de a mă trezi că voi găsi primăvara: visul luminos se repeta în fiecare an, mai frumos şi mai viu de fiecare dată, acel El surâzându-mi mereu, ridicându-mi fiinţa plăpândă din îngheţ. El radia de bunătate, încălzindu-mă, El renăştea în fiecare an dându-mi speranţă.
Aşa că acum puteam să mă descătuşez şi să simt viaţa curgându-mi prin trupul mărunt. Peisajul nu se schimbase de ieri: neant alb pretutindeni, zăpada reflecta cu sclipiri argintate raze delicate, oceanul zăbovea plictisit, sloiuri de gheaţă se desfăşurau pretutindeni, prinzând forme ciudate. Nimic nou. Doar eu ştiam că venise primăvara. Un pinguin. Dar era de ajuns…
Cercurile pe care le descriam în omăt aveau o ţintă fixă, o bucată de hârtie, venită de nicăieri cu mult timp în urmă. Picioruşele îmi tremurau şi nu puteau fi oprite, lăbuţele oscilau pe un fel de membrană protectoare a hârtiei. Apoi, pe cât de îndemânatic se poate, am deschis acel plic, mai mult sau mai puţin graţios, ca să descopăr înăuntru ceea ce căutam. O hârtie…o simplă hârtie.
Ceea ce învăţasem cu timpul, era că puteam descifra ce scrie, adică mă puteam cufunda în abisul unei foi, ca apoi să revin şi să meditez asupra tot ceea ce absorbisem din scriere. Eu, un pinguin, am primit o dată o scrisoare plină de sentiment despre sărbătoarea de Paşti, cum cineva din dragoste. S-a răstignit pentru noi, ca apoi să ne mântuiască. Însă cu timpul am ajuns să înţeleg cu adevărat acel sacrificiu, acea dragoste. Inexplicabil, dar adevărat. Cu timpul am reuşit să înţeleg cine este acel El şi de ce mă simţeam inexplicabil legată de o persoană pe care niciodată nu o întâlnisem sau care nu ajunsese la Polul Nord. Dar îl simţeam aproape mereu, când eram în mare, când fugeam pe gheaţă, când mă ascundeam de viscol şi zăpadă.
Era un sentiment frumos, ca şi cum El mă cuprindea în mâna Sa, mă ocrotea ţinându-mă aproape de inima Sa. De fiecare dată simpla prezenţă a Lui îmi inunda sufletul cu speranţa şi bucuria de a merge mai departe în necunoscut.
Ştiam conţinutul scrisorii…nu o mai puteam recit. Îi sorbisem cuvintele şi acum trăiam prin ele. Erau Paştile…
Azi, când simţeam pentru prima oară primăvara, erau Paştile. Nu putea însemna altceva decât renaştere şi înviere. El înviase, călcase peste tot ceea ce ne înlănţuie, ceea ce mă înlănţuie…Sfărâmase acele lanţuri cu căldura Sa bună şi blândă, ca eu să pot merge mai departe acum.
Tristeţea îmi apăsa sufletul. În stadiul în care mă aflu acum nu pot face nimic pentru dragostea şi sacrificiul Său, pentru a-L cinsti cu ouă roşii şi cozonac, cum zice în scrisoare. Spiritul meu se simţea neputincios de a-i mulţumii, nici măcar acum de Paşti, dar trebuie schimbată povestea, trebuie arătat tot ceea ce simt pentru un Mântuitor. Dar momentul pentru care îl comemorez nu va fi răstignirea, durerea cerului şi pământului, ci descătuşarea barierelor şi mântuirea tuturor.
Cuprinsă de sentimente complexe am căutat o cale dreaptă de a atinge o treaptă mai înaltă a spiritualităţii. El mă iubeşte oricum, dar eu vreau să ştiu că merit.
Nu am făcut pregătiri prea complexe pentru o Noapte a Învierii la Polul Nord. Fiind un pinguin destul de abil puteam prinde peşte. Mâncarea cu care îl puteam cinsti. Apoi am căutat o bucată de gheaţă destul de lată, pentru a întruchipa un templu, o biserică. Dar toate sloiurile arătau la fel dar nu puteau fi atâtea biserici. Trebuia o formă ideală, armonioasă… ca aceea! Îmi simţeam inima plină de bucurie când am putut să descopăr o biserică ideală. Totul era cum scria în scrisoare: înaltă şi suplă cu o cruce în vârf, o ciudăţenie de-a naturii, nu miracol voit.
Peştele l-am aşezat frumos înaintea „templului”, ca apoi să meditez din seară (timpul chiar zboară) până spre miezul nopţii pentru a-i mulţumii. Apoi mi-am început cele trei ture, trăind intens o nouă renaştere o dată cu restul omenirii care mă acompaniază prin inimi unite, cu făclii în mână. Primul tur, al doilea tur, al treilea tur… M-am mişcat încet, înconjurând „biserica” plină de sentimente profunde, mulţumind pentru fiecare bucurie, pentru fiecare împlinire. Eram un pinguin care mereu fusese nemulţumit de Polul Nord, de mâncarea puţină şi rece, de culcuşul îngheţat. Dar cineva S-a răstignit şi a înviat pentru mine. Este de ajuns. Şi eu pot mai mult.
Ajungând în faţă, am simţit cum o lumină dulce se pogoară din noapte peste mine, cum mă învăluie grijuliu şi simt cum surâde. Era Noaptea Învierii…O nouă poveste începea…şi eu eram un pinguin…

- Trezeşte-te! Hai şi îmbracă-te cu haine noi, că mergem la Înviere. Când ne întoarcem de la biserică vom mânca Păştiţe, ouă roşii, carne de miel şi peşte…

Pumnea Andrada Maria
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VIII-a A