Ploaia

Era o fată isteaţă şi cam rebelă, Aksri. Fiica beduinului Ochi de Lună, nu avea astâmpăr şi nu-i plăcea să stea închisă în cortul tatălui său. Avea doar treisprezece ani şi-şi dorea să cunoască lumea.
Într-o zi a urcat pe spinarea calului său favorit, Păr Lung şi dusă a fost. O încânta imensitatea nisipurilor. Dunele nu i se păreau ameninţătoare, dimpotrivă. Erau ca nişte castele cu forme ciudate ce ascundeau misterele deşertului. Căldura toridă, îi încălzea sufletul şi spiritul de aventură, o îndemna să zburde. Libertatea! de când şi-o dorise!
Şi zilele treceau. Începuse să se sature de galbenul permanent ce se–ntindea înaintea ochilor ei. Îşi dorea acum altceva. Oboseala a doborât-o. Nu se mai putea bucura de privelişte. Întinsă pe nisipul fierbinte, cu buzele arse îşi aştepta sfârşitul. Nu mai avea nicio speranţă. A închis ochi şi a-nceput să delireze...
Deodată din înaltul cerului au pornit să cadă nişte picături mari. Era ploaia! nu una obişnuită ci o ploaie ce părea că nu se termină. Şi în jurul ei au început să răsară verdele. Firele de nisip au căpătat viaţă. Cactuşi, arbori, iarbă, flori. O mireasmă groaznică o învăluia. Picături mari de ploaie i-au udat faţa obosită, revigorând-o. Ploaie! ploaie! ploaie! îi venea să strige, dar glasul i-a rămas mut. Bucuria a copleşit-o. I se părea un vis frumos. Şi totuşi ploaia era reală...

Popa-Matei Mariana

Pădurea de atunci

Într-o zi frumoasă de toamnă, am plecat la pădure să aduc apă de la izvor.
În faţa mea începeau să se vadă tot mai mulţi arbori, de toate mărimile şi înălţimile. Toţi aveau braţe lungi încărcate cu frunze multicolore şi greoaie.
În pădure, m-am aşezat pe un butuc şi am început să privesc măreţia pădurii. Soarele cu raze palide mângâia ramurile copacilor, învelindu-le în straie aurii, strălucite. Vântul care adia, părea că suflă un cântec fragmentat, iar mişcările crengilor dădeau impresia de un dans al arborilor care îmbăţişau frunze cu mişcări line, aşezăndu-le pepământul rece.
Imaginea copacilor împodobiţi cu frunze colorate, e foarte impresionantă, ca şi cum toamna a venit cu întreaga ei paletă de culori, pe care le-a aştenur peste copaci.
Murmurul izvorului cristalin acompania vântul, iar apa ameţitoare se scurgea pe covorul de frunze, care părea un mozaic, un colaj cu piese de culori şi forme diferite.
Totul părea un vis, o imagine atât de frumoasă încât nu puteam să cred că este adevărată, un tablou din expoziţia naturii.

Svitacovschi Adriana Cristina

Mascota

Elevii clasei a VIII-a tocmai se pregăteau să intre pe teren. Profesorul de sport a organizat un campionat de fotbal, mă rog, o întrecere pe clase. Fetele, colegele erau în tribună. Adversarii, puştii din clasa a VII-a stăteau mândri şi aşteptau fluierul arbitrului.
Băieţii din a VIII-a aveau emoţii. Portarul lor se îmbolnăvise şi au fost obligaţi să-l înlocuiască. Petru nu era aşa de bun ca portar, dar asta e.
A început meciul. Fetele, nerăbdătoare îi încurajau: „Hai a VIII-a!” şi se tot întrebau unde e „Diribomba” (aşa îi spuneau dirigintei lor, care uneori avea reacţii explozive). Situaţia devenea din ce în ce mai dificilă, cei dintr-a VII-a dominau meciul. Cei mari nu prea ajungeau la minge. Minutele zburau. Din tribună se auzea: „a VIII-a nu te lăsa!”, „vrem victorie!”, „bieţii de ei, pierduţi mai erau scorul era 3 la 1 pentru elevii clasei a VII-a, Doamne ce tragedie!”
Şi când era tensiunea mai mare din pământ a răsărit o mascotă. Era un animal nemaivăzut, ceva mare şi rotund, cu două braţe şi două picioare. Pe cap nişte antene (multe la număr). Avea un 8 mare desenat pe piept. Nu scotea o vorbă, dar a început să se agite, arătând numărul de pe piept. Spectatorii au început să aclame, băieţii din clasa a VIII-a s-au gândit că e un semn pentru ei. Şi imediat au pornit un atac la poarta adversă. Timpul a devenit prea scurt pentru câte vroiau să arate. Cei din a VII-a nu mai aveau succes.
Şi după o luptă încrâncenată de pase şi lovituri şi alergare... meciul s-a terminat. Băieţii din clasa a VIII-a au reuşit performanţa: i-au învins pe ceilalţi cu 5 la 3. Asta da victorie!
Mascota între timp s-a aşezat pe-o bancă undeva aproape de teren. Elevii au alergat într-acolo să vadă cine le-a susţinut moralul. Dar mascota vroia să rămână anonimă. Dădea din mâini, făcea semn că nu. Băieţii au convins-o. Şi atunci ea şi-a desprins capul cu antenele şi... copiii au descoperit-o chiar pe Diribomba.

Popa-Matei Mariana

Flautul magic

Era o dimineaţă însorită de primăvară. Am plecat veselă spre şcoală, admirând copacii înfloriţi.
Prima oră de curs era desenul artistic, materia care îmi plăcea nespus de mult. În acea zi, doamna profesoară ne-a sugerat un desen la alegere, dar eu eram mult prea visătoare ca să ascult cerinţele dânsei. Privirea mea era aţintită spre fereastră, atrasă de florile multicolore care împodobeau copacii. Din curtea care se afla exact în faţa ochilor mei, a ieşit un bărbat, asupra căruia timpul şi-a lăsat amprenta.
Bătrânul ieşea la poarta casei sale în fiecare dimineaţă şi cânta din flautul său. În jurul lui se aduna mereu multă lume, sorbind cu nesaţ sunetele care îţi umpleau inima.
Moşneagul spunea adesea că flautul său era magic, deoarece prin muzica lui putea îndeplini chiar şi cele mai ascunse dorinţe, putea alina orice suferinţă şi dădea fericire tuturor oamenilor care credeau în puterea lui.
Deodată am auzit o voce cunoscută, care m-a trezit din starea de visare. Era doamna profesoară, intrigată de faptul că eu nu m-am atins de pensule măcar o clipă. Dar, spre marea noastră mirare, pe banca mea era un desen minunat, proaspăt pictat, înfăţişând un bătrânel cântând la flaut, înconjurat de o mulţime de oameni. Mai precis era chiar imaginea asupra căreia îmi era aţintită privirea. Atunci mi-am dat pentru prima dată seama că spusele moşneagului erau adevărate.
Aceasta a fost cea mai neobişnuită zi a mea petrecută la şcoală şi nu o voi uita niciodată.
Svitacovschi Adriana Cristina

Lumea vrăjită

A fost odată ca niciodată un băiat pe nume Bogdan. El era pe clasa a VI-a şi credea foarte mult în creaturile magice, uriaşi, vrăjitoare, spiriduşi şi multe altele. Însă copiii din clasa lui râdeau de el şi îl batjocoreau mai ales un băiat pe nume Fred.
Într-o zi când Bogdan se întorcea de la şcoală a văzut o veveriţă.
El a spus:
- Ce faci prietene?
Atunci săraca veveriţă s-a speriat şi a fugit. Bogdan era în urma ei şi striga întruna „stai vreau
să fim prieteni” dar el nu a observat şi s-a lovit de un copac care la trimis în altă lume.
El era foarte mirat, aproape să leşine:
- Ce este aici, unde sunt?
Băiatul vedea în faţa lui multe creaturi fascinante. După ce se plimbă puţin dă peste un
Spiriduş îmbrăcat din cap până în picioare în verde şi cu o pălărie.
- Hei, ai grijă era să mă calci!
- Scuze dar nu te-am văzut.
- În regulă.
- Ce e aici?
- Aici băiatule este oraşul minunilor din lumea vrăjită.
- O, e frumos aici, dar tu cine eşti?
- Eu, sunt Green, dar tu?
- Bogdan.
- Îmi pare bine Bogdan, hai să îţi arăt împrejurimile.
Cei doi au mers până au ajuns la o casă gigantică.
- Ouau ce casă mare!
- Aici locuieşte uriaşul Oli.
Bogdan şi Green au intrat în casă. Aici erau multe lucruri, dar uriaşe mai ales masa, patul şi
scaunul. Dintr-o dată se aude o bubuitură şi apare un uriaş.
- Bună Oli, el este Bogdan, prietenul meu, spuse Green.
- Bună.
- Ai o casă foarte mare, zise Bogdan.
- Într-adevăr nu mi-am dat seama.
Se trânteşte uşa şi apare alt uriaş mai mare ca primul şi spune:
- Oli, nu ţi-am spus că nu ai voie să stai cu prietenii până când nu duci gunoiul!
- Dar, mamă …
- Nici un dar!
Cei doi prieteni, au ieşit repede din casă.
- Greeeeen, Greennnnn !
În faţa celor doi apare o zână.
- Regina are probleme, iar au încercat să o prindă cei doi oameni.
- Cei doi oameni? zice Bogdan.
- Nişte oameni care vor să prindă zânele pentru puterile lor.
Cei trei aleargă până la regină şi la cei doi oameni.
- Lăsaţi regina în pace, spune Green.
Atunci spiriduşul spuse nişte cuvinte ciudate şi crengile din copaci începuse să îi lovească pe
cei doi. Când au văzut acest lucru nu au mai stat pe gânduri şi au fugit cât i-au ţinut picioarele. Regina le-a mulţumit şi i-a recompensat dându-le un clopoţel şi le-a spus:
Acest clopoţel vă va îndeplini trei dorinţe, trebuie doar să sunaţi din el.
Green spuse:
- Eu nu am nevoie, dă-i-l lui Bogdan.
Băiatul i-a clopoţelul, mulţumeşte şi îl admiră.
După un timp se face noapte şi copilul îl întreabă pe spiriduş:
- Pe unde pot ajunge acasă?
- Nu poţi.
- Ba da, poţi folosind clopoţelul să ajungi acasă, spuse regina zânelor.
Bogdan este trist că trebuie să se despartă de Green. Atunci spiriduşul îi spune că ar putea să
meargă cu el în lumea lui.
- Sigur, dar nu poţi veni îmbrăcat aşa.
- Nicio problemă.
Spiriduşul pocni din degete şi i se schimbase hainele într-un costum frumos.
- Aşa mai merge.
- Să plecăm atunci.
Bogdan sunase din clopoţel şi spuse: „Vreau să ajung acasă” în acea clipă el şi Green se
trezise în camera lui Bogdan. El se uitase la ceas şi văzuse că au trecut cinci minute de când a ieşit de la şcoală dar pe lumea vrăjită a stat cinci ore.
Se aude un strigăt.
- Bogdan, puiule, ai ajuns?
- Da, mamă.
Băiatul îl întrebă pe Green:
- Eu am stat doar cinci minute pe lumea ta?
- Nu, dar pe lumea vrăjită trece timpul mult mai repede decât pe lumea ta.
- Bine, ce facem prima dată? întrebă Bogdan
- ………..
- Ştiu! Să le dovedim tuturor că există creaturi magice.
Cei doi şi-au petrecut toată ziua demonstrând tuturor că există creaturi magice mai ales lui Fred. Mai târziu Green a plecat prin portal şi Bogdan a mers acasă. A doua zi după ore Bogdan a mers din nou la prietenii lui şi s-a întors seara.
Bogdan era nerăbdător să meargă din nou în lumea vrăjită. După ce a intrat pe portal a văzut că pădurea era uscată, casele dispăruse, străzile pustii. El a spus:
- Dar ce s-a întâmplat aici?
- Eu am fost.
În faţa lui apăru o vrăjitoare pe o mătură zburătoare.
- Am transformat toată lumea vrăjită în pustiu şi creaturile magice le-am închis.
- Dar, de ce ai făcut asta? întrebă Bogdan.
- Pentru că această lume m-a izgonit pentru că eram dementă.
- Şi acum m-am întors şi-i voi vrăji pe locuitori să fie supuşii mei la fel şi pe tine băieţaş.
Auzind toate acestea Bogdan fuge. Vrăjitoarea îi trimite pe Green şi Oli să îl prindă. Băiatul se
ascunde şi se gândeşte cum să spargă vraja vrăjitoarei, dar din păcate a stat prea mult şi Green împreună cu Oli l-au găsit. Băiatul a spus:
- Nu, eu sunt prietenul vostru!
Însă Green şi Oli nu au reacţionat cu nimic. Atunci băiatul a fugit din nou. El a luat-o printre
Copacii uscaţi şi a ajuns la o casă sinistră. Din ea a ieşit un moş bătrân, care i-a spus:
- Bună Bogdan.
- De unde şti cum mă cheamă?
- Ştiu totul despre tine şi ştiu cum să o opreşti pe vrăjitoare şi să îi salvezi pe toţi.
- Cum?
- Vei avea nevoie de flautul meu care va anula vraja vrăjitoarei de control.
- De unde şti toate astea? întrebă Bogdan.
- Eu sunt ... frate geamăn cu ...
- Cu cine?
- Cu vrăjitoarea, răspunse vrăjitorul.
- ...........
- Pleacă, trebuie să îţi salvezi prietenii!
Bogdan plecă şi se întâlneşte cu Green şi Oli, el începe să cânte. Green şi Oli îşi revin şi spun
deodată.
- Unde sunt?
Atunci Bogdan le-a povestit totul şi au început să îi scape pe câţi mai mulţi de vrajă până când
i-a salvat pe toţi şi s-au îndreptat spre locul unde se afla vrăjitoarea.
Ei au atacat-o din toate părţile şi Bogdan a cântat din flaut întruna până când vrăjitoarea s-a făcut scrum. Atunci toate creaturile magice i-au mulţumit lui Bogdan, dar el a spus:
- Nu mie trebuie să îmi mulţumiţi, ci vrăjitorului.
Bogdan s-a întors acasă şi le-a povestit tuturor aventura şi toţi au crezut, mai ales Fred.

Povară Ovidiu Adrian

O primăvară

Soarele a ieşit în fiecare zi mai cald, mai luminos şi mai vesel. Primăvara asta a venit pa la noi cu copaci înmuguriţi şi iarba verde, crudă ca frunza de măr.
A adus cu ea şi o mulţime de oaspeţi: păsări călătoare, albinuţe harnice, Fluturi coloraţi, flori, o grămadă mare şi mii de alte vieţuitoare ale pământului.
Păsările şi-au refăcut cuiburile şi-şi păzesc cu grijă mare ouăle.
Prin ograda noastră, o găină cu pui mici a ieşit la soare. Pisica leneşă a adormit fericită lângă Grivei.
Casele vopsite de curând, râd în lumina primăverii călduţe. Tot în jur e viaţă, primăvară, bucurie!

Stanciu Andreea