Sunt erou într-o carte medievalã

Petran Silvia
VII-a A
Şcoala cu clasele I-VIII,
Nr. 7, Mediaş

În seara aceea m-am culcat devreme. Tocmai terminasem de citit o carte cu poveşti. Nu mă simţeam deloc obosită şi aveam impresia că nu voi adormi prea curând, dar totuşi am închis ochii.
Dintr-o dată s-a auzit un zgomot. Am deschis repede ochii şi am văzut că mi-a căzut un creion de pe masă. Dar când m-am întors, am observat că dincolo de uşă era o lumină puternică.
– Cum se poate aşa ceva? m-am întrebat eu.
Curioasă, m-am ridicat şi am deschis uşa. Am rămas fără cuvinte. În faţa mea se întindea un câmp cu multe flori şi acolo era zi. Repede m-am îmbrăcat, m-am încălţat şi am trecut dincolo. Uşa s-a închis după mine şi a dispărut, dar eu nici nu am observat. Uimită încă, am început să merg. Am tot umblat până am ajuns la o cărare. Acolo se afla un copilaş care avea grijă de o capră. M-am dus la el şi l-am întrebat unde suntem. El mi-a răspuns că ne aflăm lângă capitala Împărăţiei de Est.
– Cum? O împărăţie? am întrebat eu mirată.
– Desigur, mi-a răspuns liniştit băieţelul, dar tu de unde vii?
Nu i-am răspuns deoarece eram adâncită în gânduri. Îmi veni în minte că poate am intrat într-o altă lume, una cu domniţe şi cavaleri, precum în cărţile mele preferate. L-am întrebat pe băieţel dacă nu mă poate conduce până în capitală. El mi-a răspuns că nu locuieşte în capitală ci într-un alt sătuc, dar că trebuie să urmez cărarea drept înainte, să traversez pădurea şi acolo voi găsi cetatea. I-am mulţumit frumos şi am pornit din nou la drum. Când am intrat în pădure, s-a făcut frig şi s-a întunecat. Abia aşteptam să ajung în partea cealaltă. Nerăbdătoare, am început să fug, dar, auzind un ţipăt, m-am oprit şi am început să alerg în direcţia aceea. Când am ajuns acolo, am văzut o fată cam de vârsta mea. Speriată fiind, nu a observat că în spatele ei se afla o prăpastie nu prea adâncă, dar plină de mărăcini. Alunecă, nemaiţinându-se acum decât de o rădăcină. Am fugit către fată, i-am întins mâna şi am încercat să o trag sus. cumva am reuşit, iar ea s-a îndreptat şi mi-a spus:
– Eu sunt prinţesa Nadina şi vreau să-ţi mulţumesc că m-ai salvat. Dar tu cum te numeşti?
– Numele meu este Silvia, am răspuns eu. Tu chiar eşti o prinţesă?
– Da! Nu te uita la hainele mele sărăcăcioase. Obişnuiesc să ies deghizată prin sat. Azi m-am jucat cu nişte copii în pădure, dar m-am îndepărtat prea mult şi m-am rătăcit. Aici, am văzut animalul acesta ciudat şi m-am speriat. Restul îl ştii.
– Ce animal? m-am uitat în jur şi când am văzut la ce se referea am izbucnit în râs. O veveriţă? Prinţesă, veveriţele sunt animale inofensive!
– Da? Nu ştiam. În orice caz, vreau să îţi mai mulţumesc o dată pentru că m-ai salvat. Eşti o adevărată eroină. De azi înainte, vei fi prietena mea cea mai bună şi vei locui cu mine la palat, vrei?
– Desigur, prinţesă! i-am răspuns eu, încântată de idee.
Am pornit amândouă la drum, fugind. Cum povesteam, nu am fost atentă la cărare şi m-am împiedicat, neobservând o piatră mai mare. Când mi-am revenit, eram întinsă pe pat, în camera mea.
– Nu ştiu dacă ce s-a întâmplat a fost real sau doar un vis, dar nu voi uita niciodată întâmplările din lumea medievală.

SUNT UN PERSONAJ ÎNTR-O CARTE MEDIEVALA

Șc.cu cls.I-VIII Nr.7 Mediaș
cls. a Vl – a A,
Bălan Letiția Corina

oisprezece noiembrie o mie nouă sute cincizeci și opt. Sunt…în lumea noastră, unde eu am parte de o viață obișnuită, ca orice copil de treisprezece ani. În acea dimineață, m-am trezit învălmășită într-o roată a timpului din care simțeam ca nu puteam să ies. Desigur, era un vis. Da, un vis care avea să devină o realitate nebănuită.
Cincisprezece noiembrie o mie nouă sute cincizeci si opt. Tocmai veneam de la școală și eram hotărâtă să dorm câteva ore. Bineînțeles am adormit.
……………………………………………………………………….
Șaisprezece noiembrie o mie nouă sute cincizeci și opt. Am rugat-o pe sora mea mai mare să mă ia la lecția de călărie. Ca de obicei ea refuză. Nervoasă, pentru refuzul primit iau autobuzul următor și plec după ea la hipodrom. Aveam cu mine un aparat pentru poze instantanee. Când am ajuns acolo, m-am ascuns până ce sora mea a plecat cu calul ei.
Nefiind nimeni prin preajmă, urc pe cel mai frumos cal pe care l-am văzut vreodată. După câteva ture, calul a început un galop nebunesc. Eu am căzut din șa inconștientă.
După câteva ore, cineva m-a trezit. Era un cavaler superb care se afla în șaua unui cal și mai frumos. L-am întrebat cine este, dar nu mi-a răspuns. Mi-a spus să urc în șa, pentru a mă prezenta regelui Arthur. În drum spre castel am văzut cele mai ciudate lucruri din viața mea. Toți oamenii purtau rochii lungi și tunici de cavaleri. Când am intrat în sala tronului l-am văzut pe rege. Când acesta a văzut cum sunt îmbrăcată, a poruncit să fiu ucisă.
Cu toată frica pe care o purtam în suflet, am început să fac poze oamenilor. Aceștia au încremenit și m-au numit vrăjitoare, pentru ca le-am spus că dacă rup poza, se vor despica în două.
A doua zi am fost numită magicianul castelului și toți oamenii se purtau frumos cu mine. Când m-am uitat în calendar am observat că eram în data de douăzeci și trei august o mie cinci sute doi.
Oamenii mi-au dat o rochie pentru a avea îmbrăcămintea adecvată acelei perioade.
Zilele petrecute acolo, m-au ajutat să o înțeleg pe profesoara mea de istorie, dar mai ales personajele din cărțile medievale.
Mi se părea, că o văd pe sora mea lângă mine, dar nu reușeam să deslușesc dacă visez sau este adevărat. Sora mea si ceilalți oameni de la hipodrom încercau să mă trezească fiindcă am leșinat. Atunci am realizat că aventura mea a fost un vis.
Dar totuși…sunt un personaj dintr-o carte medievală.

Sunt un personal dontr-o carte medievala

De cateva nopti la rand ma visez un personaj dintr-o carte medievala.
Cenusareasa fiind,in visul meu sunt silita de surori si mama vitrega sa fac toate muncile casei.Acolo intre multimea de preocupari ma duce gandul la balul care se apropie unde zana buna ma ajuta sa ma gatesc cu cea mai frumoasa rochie si cu pantofi albi.
In vis,zana buna are un rol important,ajutandu-ma sa ajung cu o caleasca.La bal am intalnit un print chipes care m-a invitat sa dansez un vals.Cand se apropie miezul noptii caleasca ma asteapta afara.Plec in graba si imi pierd pantoful pe scarile palatului.A doua zi dimineata printul mi-a gasit pantoful si a poruncit birjarilor sa-l duca pe la toate casele sa probeze toate printesele si caruia ii va fi bun aceea va fi aleasa lui .Cand am ajuns sa probez pantoful m-am trezit.Desi a fost un vis, mi-ar fi placut sa traiesc in acea lume.
Cartea este cea care imi da posibilitatea sa ajung pe un alt taram si sa traiesc imaginar intamplarile prin care trec personajele.





Vasiu Ioana,cl a VI aA
Scoala cu cls.I-VIIII

SUNT PERSONAJ ÎNTR-O CARTE MEDIEVALĂ

Într-o zi de toamnă în Castelul Sfânta Margareta vuiau amarnic clopotele. Cavalerii urcaseră pe culmi, aprinzând torţele, înconjurând turnurile cetăţii.
Regele castelului a dat de veste că la cetate va fi hram şi se va numi conducătorul cavalerilor.
Cavalerii în zale stăteau, coif lângă coif, scut lângă scut, într-o tăcere de cremene aşteptând să se ridice în Turnul Trompeţilor conducătorul numit. Acesta păşi apăsat pe lespezile reci de marmură. Nu şovăi nici o secundă, ştia că fiecare mişcare a sa este urmărită de războinicii regelui.
Regele îi spuse să se apropie privindu-l în ochii, iar eu mi-am imaginat forţa şi tăria acestui om din acele vremuri.
„ Eşti tu acel cavaler, care vei putea să lupţi pentru apărarea acestui castel?”
Am rostit cu emoţie jurământul sacru: jur să respect întocmai!
„să fiu brav şi inima mea să cunoască doar virtutea, iar spada mea să grăiască numai adevărul, mânia mea să desfacă răul”.
Şi cum mie îmi place să văd totul cu ochii mei şi să fac totul cu mâna mea, am pornit cu spada în mână să apărăm cetatea de vrăjmaşi. Clopotele castelului au început să bată, iar eu am poruncit pătrunderea duşmanilor în cetate. Prima bătălie a avut loc, sângele a curs fără cruţare.
După câteva zile de luptă continuă, cavalerii istoviţi de puteri au ridicat făcli în semn de izbândă, aşteptând celălalt atac. Cavalerii s-au rânduit în trei linii puternice înaintând şi abia când au ajuns la întărituri, o ploaie de lănci şi de săgeţi i-au risipit pe cotropitori ca pe un stol de vrăbii.
Coiful de fier greu, cămaşa de zale, lancea cu flamură mă asemănau cu un vechi cruciat. Trâmbiţele au răsunat încetarea, însă nimic nu mai putea opri mânia; săbiile lucrau repede, soarele se făcu roşu, cavalerii, caii şi spadele parcă înnotau prin sânge. Clopotele turnurilor sunau adânc şi larg ca la un amurg colosal al Universului.
Degeaba sunau clopotele a zecea oară, mânia alerga cu mii de capete, cu mii şi mii de braţe, cu mii şi mii de spade. După ce duşmanii au fost nimiciţi, m-am uitat mai departe în noaptea viitorului.
Am ordonat să sune trâmbiţele în tăcere şi uitându-mă spre mulţime am spus:
- Cavaleri de toate neamurile, din voinţa voastră a tuturor, de azi înainte suntem liberi în acest castel! Toţi ne naştem la fel, să trăim la fel! Aţi înţeles? Este sau nu voinţa voastră aceasta?
Clopotele turnurilor au prins a bate iar, glasurile au bubuit ca tunurile, chiotele şi trâmbiţele acopereau baierele aramei. Cavalerii s-au luminat la faţă.
- Veseli, au spus ei!
- Desigur, veseli să fie, trebuie să vă trăiţi bucuria.
Cu lacrimi în ochii, regele coboară de pe tron, îmi întinse mâna şi mă îmbrăţişă.
- Cavalere, ai făcut ca regatul meu să renască! Ai readus speranţa inimilor noastre!
Am condus acest regat cu înţelepciune şi mi-am îndeplinit acel jurământ sacru.


*
După o perioadă de timp, în care a dominat liniştea şi pacea la castel, cavalerii au continuat pregătirile pentru posibilele atacuri.
Printre acestea, la curtea castelului se organizau petreceri, unde cavalerii şi domniţele aveau posibilitatea să se cunoască mai bine. Viaţa domniţelor era deosebită, acestea având activităţi specifice:
- pregăteau hrana zilnică
- ţeseau covoare
- făceau vârfuri de săgeţi, ordine, curăţenie şi alte rânduieli în casă.
Dintre toate domniţele de la castel, am cunoscut una frumoasă, firavă, blândă cu părul
lung, prins în cosiţe aurii, purtând o rochie brodată de mâinile ei harnice. Participând la dansul societăţii, ieşeau în evidenţă mişcările ei armonioase şi graţioase.
După un timp, cunoscându-ne mai bine, ne-am hotărât să formăm o familie. În viaţa de familie fiecare îşi îndeplinea îndatoririle.
De dimineaţă, eu obişnuiam să plec la pregătirile pentru luptă, la confecţionarea armelor, alteori îmi petreceam timpul la vânătoare, pescuit, pentru a procura hrana necesară familiei.
În timp ce eu era plecat, soţia se ocupa cu treburile casei.
Casa o ţinea curată, îngrijită, pregătea mâncare cât mai gustoasă şi în timpul liber confecţiona diverse obiecte decorative cu care mergea la târg.
Legătura dintre noi s-a strâns când au apărut copiii, care ne-au adus multe bucurii. Ne-am dat seama că rolul de tată, cât şi de mamă, implică mult efort, multe griji importante în educarea copiilor.
De la mine, copilul a învăţat să mânuiască armele, ajutându-l să se lupte.
De fiecare dată când i-am povestit despre realizările şi victoriile pe care le-am adunat cu ani în urmă, am văzut o licărire în ochii copilului, care a început să preia din curajul şi bărbăţia mea. Soţia l-a învăţat să-i respecte pe ceilalţi, să ajute oamenii nevoiaşi, să scrie, să citească şi alte fapte măreţe să înfăptuiască.
Anii au trecut şi copilul nostru a devenit un brav cavaler, respectat de ceilalţi locuitori ai castelului.
Fiind un băiat isteţ, cu o voinţă de fier, calm şi răbdător, a acumulat multe realizări şi victorii cu puterile proprii. Astfel a fost demn de a conduce cavalerii de la castel şi am fost mândru să-i cedez locul.
Cu lacrimi în ochii, m-am apropiat de el spunându-i:
- „ Eu am ajuns la vârsta bătrâneţii, puterile îmi scad, iar oamenii au nevoie de un om puternic şi cinstit, cu care să se simtă în siguranţă. Sunt sigur că eşti un model bun şi vei apăra cu stoicism porţile cetăţii, fiind un conducător onorabil”
Uitându-mă în urmă, la anii vieţii mele, sunt împăcat cu ceea ce am realizat, mergând cu capul sus, plin de mândrie şi recunoştinţă către Domnul.




Autor:
BÂRSAN RADU – VIRGIL, 12 ani, cls. a VII a
Centrul de zi „ Sf. Andrei” Mediaş

Sunt personaj într-o carte medievală “Iluzia unui timp…”

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI TINERETULUI
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN MUREŞ
GIMNAZIUL DE STAT „OCTAVIAN GOGA”
SIGHIŞOARA JUD. MUREŞ
STR. ANA IPĂTESCU NR. 14

-Bună, eu mă numesc Geneviev şi am să vă povestesc un basm pe care oricine ar vrea să-l trăiască.
Era o dimineată însorită, păsărelele imi cântau la geamul încărcat cu un coş plin de flori de toate culorile.
Când am ieşit pe uşă afară am văzut … ghiciţi, ce am văzut? Am văzut domniţe îmbrăcate în rochii elegante, cu corset strâns puternic pe talie, tăranii erau îmbrăcaţi mai sărăcăcios, casele erau toate micuţe şi asemănătoare între ele, dar cel mai uimitor lucru pe care l-am văzut a fost palatul care strălucea în razele soarelui, împodobit cu toate felurile de pietre preţioase care alcătuiau un curcubeu de culori, turnurile înalte parcă îşi luau zborul printre nori, erau înalte cât un munte. Totul părea atât de medieval... mă simţeam ca un personaj într-o carte medievală. Nemaiputând rezista tentaţiei, am început să vizitez fiecare colţisor al oraşului, până când m-am trezit in curtea palatului, iar gărzile de la intrare au început să fugă după mine.
Am intrat în holul palatului!... Era uriaş!...Acolo am dat peste un pasaj secret, situat intr-unul din pereţii laterali ai holului si astfel am ajuns într-o cameră mare. Ferestrele erau înalte, patul era atât de mare încât încăpeau şi cinci persoane in el. Pereţii erau decoraţi, iar cand m-am uitat in dulap…am vazut o sumedenie de haine bărbăteşti.Garderoba era extarordinar de frumoasă!...Toate costumaţiile, chiar şi cele de la bal, aveau însemnul coroanei regale pe ele.
Deodată… aud pe cineva venind către cameră, dar, neavând unde să mă ascund, am fost prinsă. Cel care a intrat pe uşă era…prinţul.La început a crezut că sunt o servitoare, dar i-am spus cine sunt cu adevărat şi cum am ajuns acolo. Pe prinţ îl chema Caleb.Este un nume foarte frumos!...El m-a condus până la ieşirea din palat si mi-a dat o invitaţie la balul mascat organizat cu ocazia împlinirii vârstei de 18 ani. Când am ajuns acasă, am început să-mi creez o rochie frumoasă.
A sosit şi ziua balului!...In sfarşit îmi terminasem rochia si masca. Când am ajuns la palat am fost însotită de garda regală până la uşa de intrare.Acolo toată lumea dansa şi era fericita, dar eu, neavând partener de dans, îmi pierdusem orice speranţa…Dar, ce să vezi?...Prinţul Caleb apăru pe neasteptate si mă invită la dans. După putin timp, spre uimirea mea, prinţul mi-a cerut mâna.Am acceptat cu emoţie…Toţi aveau privirile pline de uimire.
Cartea mă impresiona, paginile păreau poze de album…spre finalul carţii sosi ziua nunţii!...Toată lumea era foarte fericită, decoraţiile erau toate de nedescris, iar tortul era uriaş!...
O, ce păcat!...De ce trebuia să se termine aşa de repede!...Era atât de frumos!...
Pun cartea la loc pe raft, iar gândul meu rătăceşte departe…


Mailat Rebeca, cl. a VIII-a

Domniţa Cetaţii Sighişoara

Era o dimineaţă sumbră,de la sfârşitul lui noiembrie.Noaptea ninsese mult,iar pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă.

Prin ceaţa densă şi umedă se zăreşte Cetăţuia Sighişoarei,cu ziduri înalte şi tremurânde,cu ferestre ca de smarald şi porţi grele,de fier.Printre ziduri şi ceaţă se zăresc paisprezece turnuri,adăpostind fiecare un meşteşugar.În cel mai mare şi impunător,intr-o cameră luminoasă cu mireasmă de salcâm,mă aflu eu,privind incremenită,prin fereastră,zidurile groase,învăluite parcă intr-o mantie albă de zăpadă.

Brusc au revenit la realitate.Visarea mi-a fost intreruptă de bătăi puternice în uşa odăii mele.Mă întreb dacă este sau nu cineva dincolo de aceasta.Fug,deschid şi îl zăresc pe tata,Conte de Sighişoara,care mă priveşte râzând.Nu îi inţelegeam privirea şi nici zâmbetul de pe chipul său.

Deodată mă dumiresc.Tata m-a invitat să-l urmez în salonul de primire al oaspeţilor,unde spre surprinderea mea,ne aştepta Marchizul de Mediaş,om nemilos,lacom şi crud,chiar şi cu servitorii săi.

Vizita lui nu m-a încântat deloc.Ştiam exact pentru ce venise.Cum pot să mă căsătoresc cu cineva pe care nu îl am deloc la suflet?Inima mea aparţine altui bărbat,cu ochii de cristal,pielea ca mătasea şi părul de aur.Un cavaler milostiv,cu inima plina de iubire şi sufetul pur ca apa limpede care izvorăşte din adâncuri.

În ciuda dorinţelor mele,Contele e de neclintit,considerâd că demn de o domniţă nu poate fi decât marchizul.

Nici lacrimile şi nici lametaţiile mele nu l-au putut îndupleca.Hotărârea era luată,nemaifiind cale de întoarcere:ori mă voi căsători,ori îmi voi petrece restul vieţii închisă in cel mai înalt turn de pe colină.Însă,prefer să mi se ofilească trandafirii obrajilor,între zidurile groase ale turnului, departe de lumina soarelui,decât să mi se usuce sufletul alături de un om pe care nu-l iubesc.

Noaptea se aşterne peste cetate şi orele trec din ce în ce mai greu.Mă simt departe...şi străină în această odaie care nu-mi spune decât că e pustiu...

Am deschis fereastra,încercănd să mă liniştesc.Vântul sufla puternic,împrăştiind valuri de ninsoare,cu glas stins.

Pe fereastra încărcată de zăpadă,lumânarea pâlpâia,încercând parcă să îndepărteze urmele lacrimilor...E târziu...Am adormit...învăluită de ecoul unui suspin,care vine din depărtări...

...Razele jucăuşe ale soarelui îmi bat in geam.E o noua dimineaţă...!Zăpada strălucitoare,mă face să zâmbesc,sădindu-mi parcă speranţa în suflet.

Învăluită de magia naturii îmi doresc pentru o clipă,să fiu asemenea ţăranilor zgribuliţi ce se perinda pe străzile cetaţii pentru care iubirea nu este o povară şi pentru care o clipă de fericire nu implică un asemenea sacrificiu.

Bătăile din uşă spulberă vraja care pluteşte în jurul meu.Dincolo de uşă e tata.Privirea lui iscoditoare mă inspăimantă,fata lui braydata de griji asteptă un răspuns,însă răspunsul meu nu l-a mulţumit.

Se aşeza pe divan cu capul în palme şi rămase aşa mult timp suspinând adânc.Deodată tresărind şi exlamă:’’pentru orice trofeu trebuie dată o luptă’’

Contele,om înţelept,cu luare aminte,propuse o întrecere intre cei doi viteji ,cavalerul chipeş şi marchizul ,învingatorul primind ca trofeu mâna frumoasei sale fiice.

Contele trimise un sol pentru a anunţa cele hotarâte,urmând ca a doua zi sa aibă loc turnirul ,în piaţa mare a cetaţii,în urma căruia mi se decidea soarta.

Totul se organiza în mare grabă.Era jumătate de ceas dupa ora 11 şi toţi locuitorii cetaţui se strânseseră şi aşteptau cu sufletul la gură începerea luptei.Când ceasul batu ora 12,în sunete de goarnă,intră călare cei doi luptători,îmbrăcaţi în platose şi armură cu coifuri stralucitoareSe opriră în mijlocul cetăţii şi aşteptară semnalul începerii luptei.Fiecare avea un ţel pentru care lupta:marchizul,lacom fiind,pentru averea tatălui meu,iar cavalerul chipeş pentru iubirea ce mi-o purta.Lupta a fost crâncenă şi sângeroasă în final marchizul fiind învins de voinicul cavaler.În uralele şi aplauzele celor ce au asistat la luptă,cavalerul îngenunchează în faţa contelui de Sighişoara cerându-mi mâna şi jurându-mi iubire veşnica.Om de cuvânt ,contele îşi respectă promisiunea făcută.:’’cel ce câştigă îţi va fi soţ’’.

A urmat o nuntă ca în poveşti ce a ţinut 3 zile şi 3 nopţi şi la care au fost invitaţi toţi reprezentanţii cetăţilor din împrejurimi.

Din acel moment,alta era viaţa în cetate.Alta era şi înfăţişarea locurilor şi lumina cerului.Neîncetat se schimba culoarea dealurilor,nuanţa povarnişurilor forma văilor ,privelişti pe care neaşteptate contraste ,le făcea minunate la vedere,când soarele încalzeşte un cer fără pată.





Mihai Madalina cls. a X-a Grupul Scolar Agricol