Stimaţi oameni ai cărţii…

ROMÂNIA
MINISTERUL EDUCAŢIEI CERCETĂRII ŞI TINERETULUI
INSPECTORATUL ŞCOLAR JUDEŢEAN MUREŞ
GIMNAZIUL DE STAT „OCTAVIAN GOGA”
SIGHIŞOARA JUD. MUREŞ
STR. ANA IPĂTESCU NR. 14
'
Data: 23.10.2009

O lume în care poţi intra fără să deranjezi pe cineva… trebuie doar să treci examenul, examenul citirii unei cărţi valoroase! Cu ochii senini ai sufletului vezi totul altfel, precum Arghezi, aduci în jur „scamă de senin” şi „ţăndări de curcubeie”.
Speram… fără să-mi dau seama, m-am trezit în faţa unei alegeri. Gândurile îmi zburau răzleţe peste titlurile rupte din lumea imaginaţiei. În faţa rafturilor nu prea înalte din biblioteca şcolii mele stăteam emoţionat, încercând să mă regăsesc… Dar ce să aleg?
O carte subţire ca viaţa unui om îmi atrage privirea… îmi dau seama că aici voi învăţa simplitatea umilinţei şi lumina adevărului! Urăşti şi iubeşti odată cu personajele cărţii. Lacrimile bucuriei, sau ale tristeţii mai adesea, se preling pe paginile prăfuite de neatenţie. Între coperţile gălbui găsesc închise vieţi şi idealuri. Eroii îmi devin prieteni sau duşmani… plictiseala dispare şi totul se coloreaza în culorile romanului preferat. Îmi împletesc visele cu cele ale personajelor.
Tresar… încep să desluşesc un suflet cunoscut! Oftez şi-ncep să mă-nfior… Sunt eu? Jocul acesta îl cunosc, e preferatul meu! Dar şi copilul părăsit, din ultima pagină, îmi e prieten, îl ştiu demult!... Oare nu sunt chiar eu?
Potecuţa dintre paginile cărţii mă duce la o căsuţă din turtă dulce şi parcă îmi este frică! Să mai citesc? Îmi fac curaj şi-ajung pe altă potecuţă! Alerg voios… doar-doar voi ajunge repede la marginea cărţii să pot vedea o-mparatie… Printre crengile unui copac desluşesc o lume a nevinovaţiei, o lume a celor ce nu cuvântă, iar gândăcelul e-aproape de soare, de unde se crede rupt!
Dar eu? Totuşi nu! Nu vreau să mă descurajez şi mă las prins în hora lacustelor. Topârceanu m-a învăţat că le place să se joace „de-a stelele căzătoare”.
M-ascund printre rafturi şi-aş vrea să rămân uitat aici.... Mai dau o pagină şi-ngheţ! Agrafe de lumină prind rândurile între ele, alcătuind o carte aurie…o carte din evul mediu, despre prinţi şi prinţese, despre oameni săraci si oameni bogaţi...mă emoţionez !...Aş vrea să fiu eu cavalerul ce o salvează pe prinţesa rapită, gata să-mi dau si viaţa in duel pentru iubirea ei...visez...m-aş mulţumi şi ca simplu rob ce s-ar zbate pentru drepturile unor nevoiaşi....Picurii de linişte care imi cădeau in suflet sunt şterşi de zgomotul puternic al geamulului bibliotecii tăcute.
Tocmai acum?... Da, trebuie să plec, las cartea jos, suspin şi simt un gol ce mi-a rămas în suflet... Simţeam că puteam găsi secretul unei vieţi mai liniştite…Voi reveni mâine, dar îmi voi aduce aminte oare unde am rămas? Dacă nu o să mai găsesc cartea aurie? O bibliotecă mare… Da!
Rămâne-un vis…


Mihaly Vlad, clasa a VIII-a, Sighisoara
Gimnaziul de Stat „Octavian Goga”

Paj la curtea Regelui Arminius

Sunt personaj în cartea preferată

Sunt personaj în cartea preferată

Este o zi ploioasă de toamnă. Stau la calculator şi încerc să-mi găsesc ceva de făcut. Nu găsesc nimic, şi îmi aduc aminte că o prietenă mi-a împrumutat o carte de care spunea că este preferata ei şi că a găsit-o mai interesantă decât data trecută când a citit-o. Iau cartea din bibliotecă şi mă apuc sa citesc. Sunt întreruptă foarte des de mama mea, care îmi cere să o ajut cu mai multe lucruri. Mă duc şi o ajut, termin treaba repede, pentru a mă întoarce să văd ce urmează să se întâmple în carte, pentru că se părea că va urma ceva interesant. Timpul a trecut şi s-a făcut seară. Îmi spun că nu contează şi citesc în continuare, dar rămân dezamăgită că nu am parte de acţiunea pe care mi-o imaginasem. O inchid, o las pe noptieră şi în scurt timp adorm.
Mă trezesc singură pe un câmp imens, unde soarele strălucea puternic şi câmpul cu flori de toate culorile parea desenat, animale zburdau cu voioşie, iar copiii fugeau de colo-colo. Încep şi mă plimb, sub cerul senin şi dintr-o dată se înnorează, copiii dispar, la fel şi floricelele colorate, se înnoptează şi se porneşte o furtună. Mi se pare cunoscut acest peisaj, şi-mi aduc aminte că am mai văzut acest loc. La fel ca şi în carte, cerul s-a înnorat şi a început ploaia, iar pe urmă doi copii au venit şi au început să se joace. Aici am rămas dezamăgită că nu s-a întâmplat ceva care să-mi capteze atenţia şi am închis cartea.
Acum, de fapt, din toate părţile veneau călăreţi cu suliţe într-o mână şi scuturi în cealaltă mână. Au început să se bată între ei. Eu, speriată de cele ce se întâmplă, m-am adăpostit sub un copac. Din copac un spân m-a strigat şi m-a ajutat să urc. Mi-a spus că aceşti soldaţi, în fiecare zi când este vreme mare, vin şi se luptă până la răsăritul soarelui. Dacă soarele îi atingea cu razele lui, ei automat deveneau scrum. Aveau un presentiment în legătură cu noţiunea timpului şi totdeauna plecau înainte de răsărit. În acea zonă aproape în fiecare zi ploua, deoarece o vrajă era aruncată asupra lor şi soldaţii mai tot timpul erau acolo, nefiind conştienţi de ceea ce fac. Doar dacă o fiinţă umană găsea cuvintele potrivite pentru a-i face să se trezească la realitate, vraja putea fi rupta. Auzind povestirea spânului, mi s-a înduioşatinima şi repede am coborât din pom să le spun soldaţilor să înceteze lupta. A fost în zadar, pentru că nimeni nu m-a băgat în seamă, chiar m-au ameninţat că dacă nu le dau pace o să mă omoare. Am început să plâng, când o zână a venit lângă mine şi mi-a spus că nu am de ce să plâng, şi că aş putea să îmi găsesc un rol în această poveste, şi să nu am încredere în spân. Mi-a povestit ceva despre faptul ca în fiecare rău este şi un bine, şi de asemenea în fiecare parte de bine şi o parte de rău. Nu am prea înţeles ce a vrut să zică, dar m-a sfătuit să iau pe mine haine de luptă şi calul ei alb şi să merg pe câmp. Am ascultat-o, iar când am ajuns în mijlocul soldaţilor, toţi au rămas încremeniţi. Se întrebau de unde este îngerul care stătea în mijlocul lor. Atunci le-am spus că eu nu sunt un înger, ci o persoană oarecare, care doreşte ca ei să nu se mai duşmănească între ei şi că o vrajă este abătută asupra lor. Le-am mai spus să se gândească şi la faptul că dacă ei mor, acasă cineva drag plânge după ei. În acel moment toţi au început să plângă, soarele a răsărit, iar cel care s-a prefăcut în scrum a fost chiar spanul. Vraja a fost ruptă, şi toţi soldaţii au plecat spre casele lor, fiind eliberaţi.
Eram fericită. Pentru prima dată eram eroul şi personajul principal într-o carte pe care eu am editat-o într-un vis. Dimineaţa următoare, am luat cartea să citesc în continuare. Aveam senzaţia că deja ştiu ce se va întampla. Erau aceleaşi lucruri care s-au desfăşurat şi în visul meu. De atunci nu mai subestimez nicio carte, şi citesc chiar dacă în câteva rânduri sau pagini nu este acţiunea la care mă aştept…



Craciun Daniela
Clasa a XI-a Matematica-Informatica
Liceul Teoretic “Axente Sever”, Medias

Cavalerul

Gandul la prima calatorie in timp, cu ajutorul vrajitorului si a draperiei fermecate, mi-a starnit dorinta de a-mi incerca norocul.
Asa ca fara sa mai stau pe ganduri imi iau cutiuta speciala, primita drept dar de la vrajitor si ma duc direct spre muzeul din cetate. Ajungand acolo am urcat la etajul unde era expusa draperia.
Am asteptat pana cand toata lumea a parasit sala si mi-am scos cutia din geanta. Dupa care am presarat din praful magic primit in cutiuta. Asa cum ma asteptam draperia se preschimba din nou in vartejul mov precum strugurii copti, la fel ca prima data.
Iata-ma, intrand in vartej si calatorind din nou prin timp. Dar de data asta nu m-am mai trezit in varful capitei de fan ci in sala tronului. Nu era nimeni de vazut in palat. Nici in grajdurile imperiale nu era nici un animal.
Dupa cateva ore bune a dat vrajitorul de mine, si m-a condus intr-o ascunzatoare dintr-un beci de sub incaperea armurilor.
Vrajitorul mi-a explicat ca de la ultima vizita in evul mediu, multe s-au mai schimbat la curte. Imperiul otoman a incercat sa cotropeasca cetatea, iar cativa cavaleri din tabara inamica au reusit sa patrunda in palat. Aceasta era cauza care i-a determinat pe curteni sa se ascunda.
Cativa calaveri au propus sa ne intoarcem in momentul in care otomanii au atacat si sa distrugen caile de acces pe unde a intrat inamicul in cetate. In timpul acesta femeile de la curte si domnitele erau destul de panicate.
Batori, fiind un conducator iscusit si curajos era convins ca singura cale de succes era lupta. Nimeni nu era de parere ca ideea conducatorului ar putea da roade. Cu siguranta lupta nu avea sa duca la izbanda, ci la dezastru. Deci, cu mult curaj am hotarat cu totii sa-l contrazicem pe conducator, planificand ceva nou. Ei bine planul a fost urmatorul: trebuiau capturati doi dintre cavalerii infiltrati la curte. Urmatorul pas nu este foarte greu de ghicit. Doi dintre noi aveau sa imbrace armuriile inamicilor si sa intre in tabara inamica.
Cea mai mare dilema era, oare ce naivi s-ar baga in asa o treaba de riscanta. Pentru o clipa toate privirile din incapere se indreapta spre mine. Dar oare, de ce eu?
Pentru ca eram singura care nu avea nici o valoare. Ca totusi sa dea misiune roade, i-au pus si vrajitorului armura si ne-au aruncat afara din ascunzis direct pe mana inamicilor.
Spre norocul nostru, chiar ne-au confundat cu cavaleri de-ai lor. Pentru ca otomanii n-au mai gasit vreo forma de viata la curte, au incendiat absolut totul. Cu toate acestea conducatorul otoman nu era prea convins de eliminarea lui Batori si a curtenilor. Asa ca s-au hotarat sa mai poposeasca pe aici inca vreo trei zile.
In acest timp, eu si vrajitorul am avut posibilitatea sa ne punem restul planului in aplicare. Incet am tot incercat sa-l convingem pe liderul otoman sa se retraga si sa renunte a mai spera ca a supravietuit vreun curtean.
Cele trei zile de cautare se scursera, iar totul decurgea perfect. Toata lumea era pe picior de plecare.
Cand totul decurge ca la carte, in ultimul moment totul se da peste cap! Ei bine asa s-a intampat si in situatia noastra. Chiar in clipa in care eu si vrajitorul trebuia sa ne facem nevazuti, dragul nostru vrajitor , a facut ce a facut, s-a impiedicat si ia cazut casca de pe cap.
Cu totii ne tinteau cu privirile de parca am fi fost in televizor cu imagine HD. Nu numai asta ar ne-au si fugarit in capcana, printe ruinele arse ale castelului.
In aceeea clipa am crezut ca nu voi mai apuca sa mai vad alte priviri decat acele ale dusmanului. Eu si vrajitorul eram inconjurati de inamici, si ne macina gandul ca acesta era pentru noi sfarsitul.
Momenntul acela ne-a pus intr-o dispozitie foarte proasta. Cand am crezut ca totul era pierdut, o raza de soare mi-a pus rotitele in miscare.
Repede am deschis trapa care ducea spre ascunzatoarea noastra. Fiind sigura de rezultat am dat semnalul de atac. Toti curtenii, Batori si cavalerii au sarit ca de pe jaratec din ascunzatoare incepand sa arunce cu pietre, bolovani si butoaie de vin care le-au gasit, iar cavalerii erau pregatiti de asemenea de atac cu sabiile in mana.
Urmarea a fost exact asa cum mi-am imaginat. Inamicul, speriat si ramas fara arme a luat-o la fuga. Acest gest ne-a dus direct la victorie .
Toata lumea se simtea in al noualea ce, cu exceptia mea. Draperia fu arsa in timpul incendiului , si zeci de oameni si-au
pierdut casele. In afara de lupta , totul se naruise.
O mica fetita isi intinse bratele neajutorate in spre mine dandu-mi mica cutie cu praf vrajit. Am inteles ca era timpul sa ma intorc in vremea mea.
Pe cand am ajuns acasa am asezat armura otomana in dulapsi am fugit cat am putut de repede spre muzeu.
Nu-mi putea crede ochiilor . Draperia fu modificata , dar nimeni nu observa. Nu se spunea doar despre uluitoarea calatorie in timp a vrajitorului , ci doar despre misteriosul cavaler care a ajutat la infrangerea imperiului otoman.










Elev: Lutsch Carla
Scolala: Liceul Teoretic “Joseph Haltrich”
Sighisoara
Clasa : a VII a B
Profesor indrumator: Stan Mihaela

Pribeag

Pe străzile pustii ale vechii Londre, cu străţi înguste şi murdare, mirosul agitaţiei de peste zi se simţea încă. De sub poduri bătrâne, se auzea chiţăitul sinistru al şobolanilor speriaţi din când în când de tusea bolnăviciasă a vreunui cerşetor.
Pribeag al sorţii, domnul Dream, un tânăr dezmoştenit şi uitat de familie, trecuse de porţile londoneze la lăsarea rece a nopţii. Păşea prevăzător pe drumuri înceţoşate şi necunoscute, având un sentiment straniu. Flăcările încă puternice ale torţelor răspundeau umbre bizare pe clădirile adormite şi pe alocuri măcinate. Domnul Dream îşi simţea picioarele îngheţate şi avea impresia că mâini nevăzute îl împingeau spre neprevăzut. În timp ce se îndrepta spre piaţa mare a cetăţii medievale, urmat de calu-i credincios, intra pe uliţi întunecate. La un moment dat s-a împiedicat de un cerşetor ghemuit într-un colţ, care speriat, a început să bată cu bastonul, suduind crunt. Călătorul nostru l-a întrebat unde ar putea găsi o cameră peste noapte. Zdrenţurosul a întins mâna-i tremurândă aşteptând un pol, după care a artat în capătul străzii întunecate. Acolo, domnul Dream a găsit uşa unui han deschisă şi bucuros s-a aruncat în fânul cald.
Dimineaţă, nechezatul prelung al unicului său prieten l-a trezit brusc. O bătrână roşie în obraji de furie, l-a alungat ca pe un câine vagabont, îndrugând în urma-i vorbe grele. Tânărul, încă ameţit, s-a trezit în mijlocul unei lumi pestriţe: negustori ambulanţi, femei certăreţe, copii desculţi râzând prosteşte şi cărând lădiţe cu legume şi fructe, miros greu de peşte, miros plăcut de struguri copţi, tarabe întinse de unde burghezi îngâmfaţi cumpărau din belşug.
În acest du-te vino, o figură inocentă s-a arătat precum o lumină mică într-un negru imens. Domnul Dream o urmârea cu privirea pe tânăra cu păr roşu, buclat, căzut peste rochia gri încinsă cu un şorţ alb. Ţinea pe braţul stâng un coş plin cu mere roşii din care vindea trecătorilor. Împins de foame, dar şi de dorinţa de a se apropia de frumoasa femeie, Domnul Dream a luat un măr din coş, moment în care frumoasa s-a întors zâmbind liniştit. Gestul l-a cutremurat şi ruşinat s-a oprit în loc. Când şi-a revenit, precupeaţa sa trecuse de biserica cea mare a oraşului. Dezamăgit şi cuprins de regret, domnul Dream s-a aşezat pe treptele prăfuite ale bisericii din care se auzeau cântece de slavă. „ Ce-am să fac acum? Încotro s-o apuc ?” îşi zicea în sine. Cu capul cuprins între mâini, simţea acum mai mult decât oricând povara unei vieţi fără rost. Gânduri grele ca fulgere ascuţite îi străpungeau fierbinte mintea încordată. Calul său, obosit şi nemâncat, îl privea cu ochii aţintiţi în jos, simţind parcă tristeţea stăpânului său. Cerul mâhnit şi el, a început a plânge cu stropi mari şi grei, ridicând praful în aer. Preţ de un sfert de ceas, domnul Dream s-a adăpostit în biserică. Soarele palid de toamnă s-a arătat însă iaraşi la amiază şi tânărul a plecat spre zări necunoscute, sperând să găsească rudele îndepărtate ale mamei sale pierdute, despre care şi-aducea aminte din copilăria fericită petrecuta lângă măicuţa sa.
A trecut prin locuri necunoscute, dar iată, că zărind zidul vechi acoperid cu iederă ruginie întinsă până le fereastra cu obloane verzi, crâmpeie de amintiri îi fulgerau mintea. Dând ocol casei , surpinzător, la fereastra din spate, a zărit chipul tinerei cu părul roşu ca focul. Era incredibil! Tânăra l-a privit iarăşi zâmbind. Domnul Dream, rămas înmărmurit, s-a apropiat de portiţa de lemn, ajungând în dreptul chipului surâzător care s-a retras înăuntru. În locul lui s-a artătat o bătrână căruntă ce l-a recunoscut îndată pe băieţelul de odinioară cu ochii calzi şi albaştri ca ai mamei sale.
Pe nesimţite, domnul Dream era aşezat la o masă mare întinsă , neputându-şi lua ochii de la tânăra Mary, cum o numea mătuşa. Ea nu scotea nicio vorbă, ci înflorind din degete povestea ceva. Secretul ei dureros, care nu o împiedica totuşi să vândă mere, era de neînchipuit pentru aşa frumuseţe: nu putea vorbi. Din gesturile ei, domnul Dream a înţeles însă că îl aştepta demult. Vrăjit de nobleţea ei sufletească, de puritatea şi zâmbetul liniştit, a simţit cum ochii-i sunt inundaţi de lacrimi. Călătoria sa în neconoscut avea, iată, un rost aşa de profund. Cineva trebuia să audă povestea pribegiei. Cineva era la capătul călătoriei. Cineva putea acum să vizeze frumos.





Şcoala cu clasele I-VIII Perieţi, com. Perieţi, jud. Olt
Elevă: Prioteasa Denisa
Profesor coordonator: Mezdrea Adriana
Adresa profesorului coordonator: str. Toamnei, bl. 9, nr. 9, sc. B, ap. 18, Slatina, jud. Olt

Sunt personaj într-o lume medievală

Şcoala Naţională de Gaz
Sabău Oana
Clasa a IX-a Economic

-Doamna Niculina?
Doamna Niculina era o femeie cu o faţă de un oval perfect, ca a unei păpuşi, netedă şi delicată ca un portelan. Ochii albastri precum marea şi buzele delicate precum un tranfadir tânăr şi pasional, de un roşu aprins, îi subliniau conturul feţei de un alb imaculat. Părul negru, lăsat pe spate îi dădea un strop de eleganţă. Doamna Niculina purta rochii complicate şi vaporoase, încât îi făcea pe cei din jur să-o fixeze cu atenţie.La gât purta un şirag de perle. Doamna Niculina părea ruptă parcă din înalta societate, dar destinul dur şi nemilos îi marcase viaţa în chip nefast.
In copilărie fusese numai şi numai fata mamei. Veselă şi fericită, ea trăia într-un sat micuţ, lângă mare. Fericirea părea s-o urmărească, numai că totul s-a năruit într-o secundă,când mama se îmbolnăveşte, iar la scurt timp moare. Din acel moment totul se schimbă în mod decisiv şi radical: tatăl renunţă să mai lupte cu viaţa la puţin timp după moartea soţiei mult iubite, sora,o fire mai rebelă, părăseşte casa părintească, iar Niculina se vede părăsită într-o lume în care unei fete singure îi rămân mult prea puţine obţiuni.
Am întâlnit-o pe vreme când muncea pe la casele oamenilor pentru aş putea asigura traiul. Pe cât era de tăcută şi tristă, pe atât era de frumoasă şi bună. Într-una din seri, când credeam că nimic rău nu mai poate să i se întâmple acelei fiinţe plăpânde, soarta a vrut ca să rămână şi fără casa în care fusese fericită pentru scurtă vreme. Ţin minte că nu s-a plâns niciodată şi privirea aceea tristă ce părea să nu o mai părăsească, o prindea de minune, era ruptă părcă dintr-o altă lume sau dintr-o poveste cu fiinţe diafane, ce-ţi taie răsuflarea. Ochii ei sfidau în continuare orice încercare menită parcă să-i demonstreze că celui sărac şi singur nu-i este dat să fie fericit. Am suferit în tăcere alături de ea, însă cu timpul am înţeles că tot zbuciumul ei fusese o pregătire pentru destinul măreţ ce-i fusese hărăzit. Ajunsă soţia unui prinţ, primeşte răsplata bine meritată pentru bunatatea, cinstea care n-au părăsit-o niciodată.
- Şi a trăit până la adânci batrâneţi doamniţa aceea frumoasă ? A rămas pururi frumoasă ? Şi-a mai găsit sora pierdută? A fost vreodată cu adevărat fericită? Vreau să aud finalul poveştii, vreau să ştiu dacă merită să speri…….să speri că într-o zi…in sfârşit , nu faci decât să mă amăgeşti cu aceeaşi poveste seară de seară, dar a trecut vremea când credeam în zâne şi în cavaleri gata să lupte pentru o iubire imposibilă.
-Atunci nu-ţi voi mai spune niciodată această poveste până nu îmi vei cere acest lucru. Şi o vei face cât de curând… ochii tăi imi confirmă zilnic povestea.