De Paşti, îţi povestesc despre mine

Este din nou primăvară. Natura se spală pe ochi somnoroasă fiindcă tocmai s-a trezit din somnul anotimpurilor reci. Odată cu ea au venit şi păsărelele care ne încântă cu recitalurile lor. M-am trezit de dimineaţă, pe la ora şapte. Eram la bunici.
Dimineaţa după ce m-am trezit am înştiinţat-o pe bunica, că am să fac o plimbare prin natură.
Ea mi-a aprobat dorinţa şi mi-a pregătit de mâncare. Apoi am plecat mai devreme pentru că soarele era pregătit să mă stropească cu lacrimile sale de foc. Cum am urcat dealul din spatele casei, dintr-o dată mi s-a părut că am intrat într-o altă lume. Totul mi se părea mai frumos. Regele soare şi-a impus stăpânirea pe marele albastru, cerul.
Roua cea rece era aşternută pe iarba verde şi pufoasă. Stoluri de păsări zburau deasupra mea, împreună cu fluturi de diverse culori care dansau în aer. Cerul era senin şi de un albastru pur, iar răcoarea dimineţii se face simţită.
Am mai stat un timp şi am admirat natura din picioare apoi m-am aşezat la umbra stăpânului pădurii, un stejar înalt şi bătrân cât lumea. M-am aşezat şi dintr-o dată aud un lătrat m-am speriat de mama focului, încercând a mă nurca în copacul copilăriei mele, stejarul cel bătrân.
Apoi fiinţa care lătra şi-a arătat faţa. Din fericire era drăgălaşul meu câine, Bobiţă, care m-a speriat de parcă inima bătându-mi aşa de tare, încât vroia să iasă din piept, dar s-a liniştit văzându-l pe Bobiţă. Căţeluşul parcă vroia să îmi spună ceva. Atunci am hotărât să îl urmez. El m-a dus acasă unde părinţii mei sosiseră şi ei aveau să îmi de-a un cadou. Eu nerăbdător fiind i-am rugat să mi-l arate. Era ce nu mă aşteptam, o bicicletă. Apoi părinţii mei au spus că trebuie să ne întoarcem acasă.
De atunci eu am mers la bunici de fiecare dată când puteam şi mă duceam cu drag pentru bunici şi pentru natura fermecătoare care mi-a furat sufletul. De fiecare dată îl luam şi pe căţeluşul meu năzdrăvan, Bobiţă, care de fiecare dată mă speria groaznic, la fel ca în întâmplarea pe care v-am povestit-o.



Piştea Dragoş
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a V-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

E primăvară, anotimpul învierii. Natura întreagă a înviat. În poieniţă unde zburdă mieii se aude cântecul neîncetat al păsărilor care au venit din nou la noi în ţară să ne încânte auzul cu trilurile lor gingaşe şi fermecătoare. Au înviat şi florile de piersic şi de măr şi ramura înflorită de cireş iar vântul le adie mângâios sub razele duioase ale soarelui strălucitor care ne încălzeşte neîncetat fără să ceară nimic în schimb. În stupii de albine se aude zumzetul minunatelor făpturi care se pregătesc să culeagă nectarul dulce al florilor.
Această fiică a anului îmi este foarte dragă şi o aştept întotdeauna cu mare drag, pentru că ea trezeşte natura la viaţă şi sădeşte în inimile oamenilor creştini bucuria Învierii lui Isus Hristos. Acum şi oamenii sunt mai buni, mai blânzi, iubindu-se unii cu alţii.
„Hristos a Înviat!” este o vorbă sfântă pe care o vom rosti şi o vom cânta în minunata zi când Isus a Înviat, iar clopotul ne cheamă stăruitor la Sfânta Slujbă de Înviere.
Obiceiurile acestei sărbători sunt minunate. În săptămâna Patimilor merg seară de seară la biserică împreună cu părinţii, la Slujba dinaintea Învierii. Îmi face o deosebită plăcere să o ajut pe mama la vopsirea ouălor, să pregătesc coşuleţul cu verdeaţă în care apoi aşeză ouăle roşii.
În noaptea Învierii clopotul bisericii din deal ne cheamă la slujbă unde cu mic, cu mare ne adunăm şi ascultăm minunata Slujbă a Învierii. Biserica e plină de miros de tămâie, de fum, de lumânări iar Isus din ea pe toţi ne îmbie să fim mai buni, mai iertători aşa cum mila lui a iertat pe cei ce l-au răstignit şi l-au trădat.
A doua zi de Paşti împreună cu prietenii merg la stropit aşa cum e obiceiul, iar seara vom ciocni ouă roşii şi ne vom bucura de atâta sărbătoare.
„Hristos a Înviat” în fiecare casă, „Hristos a Înviat” în firul ierbii, „Hristos a Înviat” în florile de pom, „Hristos a Înviat ” în fiecare om.



Muntean Dan Alexandru
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a V-a A

Gânduri la flacăra lumânărilor

Aerul e plin de un iz de tămâie, de ceară şi de ploaie. Era un parfum diafan, ireal. Părea rupt de realitate. Poate din cauza aceasta mi se părea divin.
Ceara lumânării se scurgea, fără să observ. Mi se scurgea pe mână, pe piele, mă ardea dar nu observam. Pentru mine, tot ce conta era priveliştea pe care o aveam în faţa ochilor. Privelişte care izbea cu rafale înăuntrul meu. Tot ceea ce rămăsese după ce ajunsesem aici era acum măturat de intensitatea a ceea ce simţeam. Eram singura care se simţea aşa, oare?
Clopotele bisericii începură să bată. M-am înfiorat. Întotdeauna mă înfioram când auzeam clopotele. Erau pulsul paradiziac şi efemer a tot ceea ce credea şi urma umanitatea. Cum putea, oare, cineva să conteste divinitatea acelui sunet singur?
Stăteam pe o bancă, în faţa bisericii. Era un părculeţ mic acolo şi eu stăteam pe una din băncile sale umede, în umbră şi priveam la zecile de oameni care mergeau, cu mâinile împrejurul lumânărilor. Flăcările dansau în vântul uşor de aprilie şi feţele oamenilor, roşiatice, căpătau un aspect demonic dar divin câteodată. Oamenii, cu privirile în sus, cu adevărat spre cer, poate pentru singura dată în ultimul timp, făceau paşi mici pe pietrişul umed, ascultând cum pulsul li se accelerează, auzind corzile sufletului vibrând. Era magic, infernal de magic.
Eu nu înconjuram biserica. Stăteam pe banca mea umedă, cu o lumânare moale, murindă în mână. O picătură din ceară, ca o picătură de sânge translucid, alunecă în jos pe lumânare. Geamăna ei se născu din ochii mei. O lacrimă îmi curse pe obraz şi mi se încâlci în păr. Nu am ridicat mâna să o şterg.
Un om trecu pe lângă banca mea. Era îmbrăcat în costum, cu cravată. Se uită ciudat la mine, un amestec de dezaprobare şi oarecum uimire. În mod normal, l-aş fi privit la fel. Nu îl puteam înţelege. Cum putea trăi atât de superficial? Dar nu acum. Acum i-am zâmbit şi am zis doar:
- Hristos a Înviat…Într-adevăr
Omul nu răspunse. Nici eu nu m-am uitat după el. Îmi dispăruse din vedere.
Probabil pentru totdeauna.
Eram pierdută în gânduri vechi de două mii de ani. Îmi imaginam ceea ce sărbătoream aici, cu lumânări şi cântec dulce de clopot. Câtă iubire, câtă suferinţă… Acum două mii de ani, un om suferise, un om iubise. Acum două mii de ani, un om murise. Mort pentru restul lumii. Viu pentru călătorie. Cum putea iubirea să fie un exemplu atât de puternic, să reziste două mii de ani? Cum se putea ca ceva să fie mai puternic decât timpul? Cum se putea ca, după două veacuri, după mii de generaţii, oamenii să mai meargă cu lumânări în mână înconjurând biserica? Acel om, acea iubire fuseseră mult mai puternici decât orice a existat vreodată de la începutul timpului.
Minutele treceau, clopotele băteau, oamenii treceau şi ei, ca valurile mării, într-un algoritm ameninţător. Gândurile mi se perindau ca şoimi pe cerul munţilor, fulgerătoare. Acum mă gândeam la îngeri.
Eu cred că există îngeri în viaţa fiecăruia. Un înger nu trebuie să aibă straie albe ca să fie divin. Îngerii, făpturi de lumină, apar mereu în viaţa noastră. Ce altceva poate fi mai angelic, mai divin decât cineva, o siluetă obişnuită care te aşteaptă la un colţ de coridor, te ia în braţe şi te lasă, pentru o infimă secundă, să te afli în paradis? Ce poate fi mai dulce decât lacrimile lor, încercând să le şteargă pe ale tale? Ce poate fi mai ambroziac decât lumina lor? Lumea le-a dat multe nume…Eu îi numesc îngeri.
Şi apoi mai sunt îngerii care au fost cu mine din prima mea clipă în viaţă.
Îngerii cei mai calzi, cei mai divini, cei mai dulci. Făpturi a căror lumină nu avea să pălească niciodată. Îngerii cu braţe de fier, îngerii ce mă protejau şi ce mă făceau ceea ce eram.
Îmi plăcea să cred că eram şi eu îngerul cuiva. Că există cineva care era atins de lumina mea, pâlpâietoare ca flăcările lumânărilor din jurul meu. Îmi plăcea să cred că există cineva care să fie marcat de mine, îmi plăcea să cred că ghidasem pe cineva. Îmi plăcea să cred că aveam şi eu o lumină, doar a mea, pe care să o împărtăşesc. Era însă greu. Disperarea mă cuprindea când mă gândeam că, nefiind înger, după ani şi ani, când voi fi plecat, doar ai mei îngeri aveau să ştie. Îmi doream cu disperare să fiu nisip într-o maşinărie a lumii şi a timpului, dar puteam eu oare să aleg asta? Tot ce puteam face era să încerc să strălucesc.
Gândurile mi-au zburat iar, laolaltă cu încă o lacrimă pe obraz. M-am gândit la viaţă. Era un dar minunat, viaţa aceasta. Esenţă divină. Viaţa era un infinit de posibilităţi. Viaţa era foaia de hârtie pe care scriam amintiri. Nu puteam înţelege viaţa, ca şi concept biologic. Era viaţa doar buna funcţionare a tuturor organelor corpului? Era ea doar existenţa de pe o zi pe alta? Era ea doar îndeplinirea nevoilor vitale? Toată viaţa mea, negasem aceste lucruri. Nu era suficient să trăiesc pentru că mă născusem. Mi-am amintit de omul dezaprobator îmbrăcat în costum. Ce era viaţa pentru el?
Cu un oftat, mi-am ales, pentru a mia oară, viaţa. Voiam să trăiesc intens, voiam să mă bucur de tot ceea ce avea ea de oferit. Ajunsesem să realizez că fiecare clipă a fiecărei zile era o infinitate de posibilităţi, o comoară ce nu trebuia irosită. Fiecare secundă trebuia trăită. Până la urmă, la final, conta cât trăisem, nu câţi ani trăisem. Cât gustasem fructul interzis al viaţii. Cât de aproape fusesem de fericire.
Lumânarea se stinsese deja. Palma îmi era acoperită de un văl de ceară. Am strâns pumnul şi ceara se desprinse.
Erau Paştile. Iubeam perioada aceasta, pentru că însemna ea însăşi iubire. Am zâmbit la gândul ouălor roşii, sângerii pe care aveam să le ciocnesc de dimineaţă. Am zâmbit la gândul că, de dimineaţă, toată lumea va fi mai bună, măcar un pic. M-am ridicat de pe banca umedă, mi-am dat părul pe spate şi am privit la stele. Păreau că strălucesc mai tare. Părea că şi ele zâmbesc amar. Mi-am strâns mâinile pe lângă corp şi cu paşi mici, m-am apropiat de ele.
„ Hristos a Înviat! ”


Muica Rada
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 4
Clasa a VII-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Ce pot spune oare despre copilăria mea…? Copilăria mea este cel mai important lucru pe care l-am primit în această viaţă.
M-am născut într-un sat magic, unde la marginea unei păduri, un loc fermecător datorită frumuseţilor sale, se află o bisericuţă, asemenea unei mănăstiri, care în fiecare zi de sărbătoare găzduieşte zeci de oameni buni cu sufletul curat.
Sunt norocoasă, pentru că am cei mai minunaţi părinţi din lume care îmi povestesc cu drag despre tradiţii, rugăciune si biserică.
Aştept cu nerăbdare sărbătoarea Paştelui unde la miezul nopţii împreună cu părinţii mei pornim spre biserica de la marginea pădurii să primim lumină în noaptea Invierii.
La biserică zeci de oameni aprind lumânări, parcă ai fi într-un colţ de rai unde si pădurea răsună de veselie si fericire. Toţi aceşti oameni sau pregătit pentru această mare sărbătoare prin rugăciune şi fapte bune.
Se aduc ouă roşii şi se ciocnesc cu veselie:
• Hristos a înviat!
• Adevărat a înviat!
Toţi copiii întâmpină veseli Pastele.
În fiecare an , de Paşti, privesc răsăritul fermecător. El ne aduce primăvara
si, cu ea, soarele ce ne încălzeşte, păsările care ne încântă cu recitalurile lor. De ce nu este întotdeauna primăvară? Respir şi respir din nou aerul cald si parfumat şi ştiu că a sosit mult iubita mea primăvară.
Soarele de primăvară îţi luminează viata. Mireasma florilor în adierea vântului îţi trezeşte sentimente de bucurie, o stare de melancolie si fericire în acelaşi timp.
Câtă bucurie este în suflete în aceasta mare zi de Paşti!

Bîrză Denisa
Şcoala cu clasele I-VIII, Nr.4
Clasa a V-a A

De Paşti, îţi povestesc despre mine

Întotdeauna sărbătorile îţi creează o stare sufletească deosebită, o stare de bucurie şi fericire, de linişte şi pace. Primăvara suntem mai liberi, mai frumoşi, mai nu ştiu cum, suntem altfel. În acest anotimp aşteptăm cu nerăbdare Sfintele Sărbători de Paşti. Oare de ce atâta farmec şi bucurie? Pentru cozonacul bunicii? Carnea de miel sau ciocnitul ouălor roşii? Pentru reunirea familiei?
Sosirea „iepuraşului” este unul dintre motivele de bucurie. Mama, tata, bunicii, unchii, toţi se întâlnesc cu un iepuraş care îmi aduce tot felul de bunătăţi şi multe minunăţii. Dar unul dintre aceşti „iepuraşi” este cu totul şi cu totul special. În fiecare a, un unchi îmi aduce un iepuraş adevărat, un pui de iepuraş. Ce fiinţe blânde şi nevinovate. Iepuraşul ce l-am primit anul trecut s-a domesticit şi acum se comportă ca un căţel, unde merg vine după mine şi este foarte, foarte drăguţ.
Dar surpriză. Anul acesta nu am mai primit un iepuraş de la unchiul meu, ci un căţeluş de rasă, negru, creţ şi foarte jucăuş. Ochii lui parcă sunt două mărgele negre, lucioase. I-am pus numele Negruţu şi ce credeţi, Negruţu s-a împrietenit cu Rilă, iepuraşul ce l-am primit anul trecut de Paşti.
Ştiţi, eu cred că această sărbătoare are ceva special. Un căţel şi un iepure nu sunt de obicei prieteni, dar Negruţu şi Rilă sunt o excepţie.
La Paşti se spune că oamenii sunt mai buni, mai iertători, mai darnici. Aşa poate şi animalele, la Paşti sunt mai bune, mai prietenoase, poate Dumnezeu vrea acest lucru.
Mie îmi place să cred că sunt o fetiţă bună, prietenoasă şi cuminte, de obicei, nu doar de Paşti. Dovadă stau prietenii mei cei numeroşi. Şi poate trebuie să învăţăm şi noi oamenii ceva de la Negruţu şi Rilă. Chiar dacă nu aveam prea multe lucruri în comun cu alţi oameni, trebuie să învăţăm să ne acceptăm reciproc, să trăim împreună în înţelegere, să fim prieteni, să fim mai buni, să schimbăm lumea.

Bălan Letiţia

Şcoala cu clasele I-VIII, Nr. 7
Clasa a V-a A

Darul cel mai de preţ al omului

„VIATA”

Ştiu că fiecare dintre noi, ne întrebăm uneori….ce este viaţa?...ce rost avem pe Pământ?
Dacă vom descoperi într-adevăr răspunsul la această întrebare, ne vom putea bucura de toate lucrurile mărunte din jurul nostru.
Priveşte florile viu colorate! Fiecare floare are farmecul ei!
Priveşte copacii înfloriţi, priveşte natura în splendoarea ei!
Bucură-te de lumina şi căldura soarelui ce te mângâie!
Ascultă ciripitul păsărelelor, foşnetul frunzelor la atingerea vântului...
Minunează-te de tot ceea ce e în jurul tău, omule, nu pierde în zadar nici o clipă...
Caută să descoperi toate minunile acestei lumi!
Găseşte bucurie în orice vezi, bucură-te când în palma ta ai chiar şi o mămăruţă!
Bucură-te de câinele care-ţi este credincios, de cântatul cocoşului în zori zilei!
Bucură-te de lucrurile care ţi se par, poate…prea simple, nesemnificative!
Bucură-te de oameni, de prietenia lor şi caută să fii o prezenţă plăcută pentru cei din jurul tău.
Oferă dragoste şi vei primi dragoste!
Pune suflet în tot ceea ce faci şi lasă în urma ta doar fapte bune, vrednice de laudă.
Respectă şi vei fii respectat! Fii bun şi blând!
Nu lasă niciodată răutatea să te domine!
Uneori...viaţa ne scoate în cale obstacole, dar nu uita ...că totul este trecător.
Bucură-te de ceea ce ai, bucură-te de răsăritul soarelui, de mirosul florilor, de familia ta şi de toţi cei dragi şi care-ţi sunt alături oricând!
Învaţă lucruri bune, păstrează-le în inima ta şi nu uita că… VIAŢA ţi-a fost dăruită.


SUBAŞU GABRIELA
CLS a IX a B
Grup Şcolar Construcţii de Maşini