Oraşul meu

Numele meu este Faur Ionuţ şi locuiesc în oraşul Mediaş.
Este un oraş mare şi frumos din România situat în centru ţării. În oraş sunt multe fabrici şi uzine, şcoli, grădiniţe şi magazine comerciale mari. În centrul oraşului se află un parc mare cu alei, copaci şi multe bănci. În jurul parcului sunt multe clădiri mari şi frumoase cu magazine şi un turn mare de biserică, care se vede din tot oraşul, numit Turnul Saşilor. Prin oraşul meu trece şi un râu numit Târnava Mare, unde vara mergem la pescuit şi să ne distrăm.
La începutul toamnei la Mediaş se organizează „Zilele Mediaşului”, o sărbătoare a oraşului la care vin oameni din toată ţara, meşteri populari, cântăreţi cunoscuţi şi se organizează concursuri pentru copii pe teme sportive şi artistice. De asemenea în oraşul meu sunt foarte mulţi copii cu care te poţi împrieteni şi să te joci sau să mergi la stadionul oraşului, al echipei de fotbal Gaz Metan Mediaş.
Oraşul meu este un oraş frumos şi sper să avem cu toţii grijă de el pentru a ne bucura de priveliştea lui în viitor.
Faur Ionuţ

Învăţătoarea mea

Eram în clasa a II-a. Atunci mi-am dat seama că am o învăţătoare extraordinară pe nume Tatiana Albu.
Era una dintre cele mai bune şi mai haioase învăţătoare. Ne jucam mereu, ne distram şi eram foarte bucuroşi când învăţătoarea mea apărea în clasă. Ne dădea multe teste şi nu erau aşa de grele. Cu ea în preajmă ne simţeam în siguranţă, dar când pleca din clasă copiii deveneau mai gălăgioşi şi uneori se mai băteau. Atunci buna noastră învăţătoare se supăra foarte rău şi încerca să ne explice cum trebuie să ne purtăm. Se supăra pe noi, dar niciodată nu ne-a pedepsit. Critica constructivă ne durea mai mult. Aşa suntem noi copiii: mai răi şi mai gălăgioşi.
Aşa eram noi în clasa a II-a.
Acum am crescut cu un an. Multe lucruri s-au schimbat. Suntem mai serioşi, ne înţelegem mai bine şi nu uităm în fiecare zi că prezenţa învăţătoarei noastre este ca o mană cerească.
Boldi Sebastian

Iarna

A sosit iarna
Iarna cea bogată.
Cu a ei mantie argintie.
O iubeşte lumea toată.
Norii cern frumos zăpada.
Fulgii mari parcă plutesc.
Se zăresc frumos pe stradă.
Mulţii copii, cu multe sănii
Ies afară şi zâmbesc.
A venit iarna drăguţa!

Mohai Antonia Teodora

Soacra cu trei nurori – variantă modernă

Într-un oraş mare, într-un cartier de vile, unde locuiau doar oameni bogaţi, trăia o bătrână cu trei feciori ai ei. Bărbatul ei murise într-un accident de muncă în urmă cu 25 ani şi îi lăsase în urmă 3 vile ari cu piscină, garaj, fast-food şi sală de biliard. Băieţii erau de însurat, dar deocamdată trăiau singuri. Mereu erau plecaţi cu treabă.
Femeii îi veni într-o zi pofta de o nuntă. Aşa că umblă în tot oraşul până găsi fata potrivită pentru Mihai, băiatul cel mare. Băiatul nu s-a împotrivit, ştia că doamna Jeni era capul familiei, copilăroasă şi încăpăţânată.
Nunta s-a făcut cu bucurie nu atât de mare pentru miri cât a fost pentru bătrână:
„La bătrâneţe voi fi ajutată şi mângâiată!”
Nu este cazul să vorbim despre lună de miere la cât era de hapsână tanti Jeni.
După nuntă, prima zi a fost imposibilă.
- Sabina, fata mamii, tu trebuie să mă ajuţi. Vezi bine că nu mai sunt ca tine de tânără. Pune rufele la spălat, le întinzi să se usuce, le calci şi le împături. Apoi le duci la locul lor. După ce termini faci curat în toate camerele din toate vilele inclusiv în hol, baie şi bucătărie. Dup-aia poţi să mergi să pregăteşti mâncarea. Fă o mămăligă şi ceva carne de porc în ulei cu usturoi că până termini vin băieţii mei.
- Da, mamă soacră, răspunse umilă Sabina, ştergându-şi fruntea.
- Grăbeşte-te, nu sta! Camerele de filmat sunt peste tot şi în locuri în care nici nu te gândeşti, aşa că te pot vedea. Hai! Spor la treabă!
Ce noroc pe capul babei că avea o noră care-i plăcea munca!
Fata se puse pe treabă, fără să se codească: dădu cu aspiratorul, şterse praful, puse hainele curate, călcate şi împachetate la locul lor, pregătise mâncarea străduindu-se s-o facă cât mai bună, când aproape moartă de oboseală, auzi maşina lui Mihai.
Le dădu băieţilor de mâncare. Mihai era foarte mulţumit că mama i-a găsit o nevastă ca Sabina.
Zilele treceau şi doamna Jeni era tot mai mulţumită de alegerea făcută: „De ce să nu-l însor şi pe al doilea?” Aşa că îi găsi lui George o fată harnică, drăguţă. Băiatul, de voie, de nevoie, trebui s-o ia pe Claudia.
Nunta s-a făcut şi a doua zi cele două nurori au trecut la munca obişnuită de casnică. Acum că erau două, munca era împărţită; fetele mergeau şi să se distreze, dar numai când aveau timp şi când soacra lor nu le observa. Sabina o înştiinţă pe Claudia de camerele de filmat, aşa că treaba mergea strună.
„Ce nurori bune şi harnice am!” gândea tanti Jeni zâmbind pe sub mustăţi.
Cu toate că coafura, machiajul, manichiura, pedichiura şi îmbrăcămintea se schimbau în fiecare zi şi fizic era tot mai frumoasă, bătrâna devenea tot mai antipatică fetelor.
Într-o seară, mezinul familiei Popovici, Nicolae, veni cu o fată frumoasă acasă.
- Aceasta e prietena mea, Irinuca. Fie că îţi place, fie că nu, ea va fi nevasta mea, mamă.
- Dragă mamă! Se îngrozi bătrâna. Da’ ce, tu eşti mai cocoş să-ţi alegi tu nevasta? Pentru
tine era pregătită Anuţa. Chiar dacă e chioară, ştie ce vrea, ştie să gătească bine, iar pentru mine fata care nu ştie să facă ordine în familie nu poate deveni femeie.
Dar băiatul nu se dădu bătut; nunta se făcu şi, a doua zi, la muncă amândoi.
Mihai George şi Nicolae au plecat să vadă cum merg afacerile, iar cele 3 cumnate au rămas singure cu soacra. Cea bătrână s-a dus să se relaxeze în piscină, iar Sabina şi Claudia, văzând că Irinuca stă, visează şi mestecă gumă, au certat-o:
- Irina, nu te codi că ne vede mama soacră.
- Cum să ne vadă? E în piscină. Ce viaţă-i asta?
Noi să muncim şi ea să stea?
- De stat, stă, dar ia aminte: camerele de filmat înregistrează tot ce facem şi n-avem chef de predici d-ale ei, spuse Claudia ca un profesor.
Puţin speriată, tânăra se ridică de pe canapea şi căută în toate cele 3 vile, dar nici urmă de
camere de filmat.
- Aţi văzut? V-a tras pe sfoară! Ia, hai să mâncăm ceva că mi s-a făcut foame…
- Păi ce să mâncăm, Irinuca? Ia şi tu nişte mămăligă cu brânză, dulceaţă de nuci, batoane…
- Asta-i mâncare? Da’ alune, biscuiţi, iaurt, şuncă în ulei de peşte nu sunt?
- Ba sunt, dar de-alea mănâncă doar baba, îi răspunse în şoaptă Sabina.
- Ce-are ea avem şi noi. Claudia, fă o cafea, c-apăi i-o duc eu. Nu voia să le zică ce avea
de gând să facă.
În cafea a pus un somnifer şi pe o tavă, lângă pişcoturi înmuiate în vanilie i-a dus cafeaua.
- Ce surpriză! Mulţumesc, Irinuco! spuse cu sinceritate doamna Jeni. Somnul o cuprinse şi ieşi din piscină după câteva sorbituri.
„Îmbătrânesc îşi dădu seama.”
După ce intră în cameră, Irinuca încuie uşa.
- Gata! Am rezolvat! Spuse ea triumfătoare.
Cumnatele au început să facă plăcinte cu mere, o friptură de pui, au cumpărat băutură şi au
petrecut mâncând şi cântând; într-un timp au adormit.
Doamna Jeni se trezi şi descuie uşa cu o durere de cap.
„Când am încuiat uşa?” Intră în bucătărie şi amuţi: Pavaroti cânta de mama focului, oalele
împrăştiate peste tot, firimituri de pâine, chitara electrică era aruncată într-un colţ, mirosea a ars, iar fetele dormeau duse.
- Ce-i asta, fetelor? tună bătrâna.
Fetele săriră de la locurile lor şi începură a tremura. Irinuca îi dădu raportul:
- Mamă soacră, nu te supăra, părinţii au venit în vizită şi i-am servit omeneşte.
- Şi nu m-aşi trezit!
- Păi, te încuiaseşi în cameră.
- Nu-mi amintesc să mă fi încuiat! Spuse bătrâna ameninţător.
- Da … e de la cafeaua aia tare, găsi Claudia soluţia.
- E … baba nu le mai putu suporta din momentul acela şi le dădea tot mai mult de lucru.
Într-o dimineaţă, când soacra lor era plecată în oraş, fetele stăteau în sala de biliard. Irinuca
sparse tăcerea:
- M-am gândit cum să scăpăm de ea.
- Ce vorbă ţi-a ieşit pe gură? Ce-i asta? Nu se poate! spuse cu teamă Sabina.
- Credeţi-mă! O să vă pară bine! Nu v-aţi săturat de ea?
Au urcat în camere şi s-au sfătuit.
Când doamna Popovici ajunse acasă ele făceau pe harnicele:
- Aveţi de grijă ce faceţi pe-aici că eu mă duc să dorm. Sunt obosită!
După ce adormi bine, Sabina, ajutată de celelalte două a băgat-o pe bătrână în apa rece a
piscinei de lângă stradă. Femeia a început să urle, dar a fost legată repede la gură cu o eşarfă murdară aruncată într-un colţ. Acest lucru s-a întâmplat la vila de pe stradă. Claudia a dus-o la câinii ce obişnuiau să mănânce resturile vecinilor de lângă vila din capăt. Câinii au început să mârâie, apoi să latre şi s-o zgârie pe biata bătrână. Irinuca a luat-o şi şi-a făcut „datoria” în vila din mijloc, unde stăteau cel mai mult. A tuns-o cheală şi i-a dat cu capul de pereţi să o înveţe minte că nu a fost o soacră bună.
Sătule, cumnatele şi-au îmbrăcat soacra în haine curate şi au pus-o în pat cu o eşarfă curată bine strânsă la gură. Apoi au început să caute în dulapuri găsind tot felul de haine scumpe, ceasuri, bijuterii, bibelouri.
După câteva zile bărbaţii au ajuns acasă. Au parcat maşinile şi au intrat în casă.
- Ce e cu mama? au întrebat speriaţi.
Responsabilă, Irinuca a răspuns:
- În ultimul timp, mama ta a luat-o razna. Îmi pare tare rău şi m-aş bucura să ştii ce se
întâmplă cu ea.
- Mamă, ce se întâmplă cu tine? nu înţelegea Mihai. Apoi i-a dezlegat eşarfa de la gură.
- Sabina, asta ce e? o întrebă pe soţia lui.
Tanti Jeni încercă un răspuns, dar nu reuşi. Arată înspre prima noră, apoi spre vila de la
stradă, arătă spre Claudia, apoi spre vila din capăt. Când arătă spre Irinuca, arătă cu degetul în cap şi apoi în camera în care erau.
- Ce înseamnă asta? întrebă nedumerit Nicolae.
Irinei îi veni un răspuns genial:
- Sabina cu Mihai vor locui în vila de la stradă, Claudia şi George în cea din capăt, iar eu şi
Nicolae aici.
- Că bine zici tu, draga mea! O lăudă bărbatul ei.
Biata tanti Jeni a fost transportată la un azil de bătrâni. Câteva lucruri de-ale ei îi aduceau
aminte de casa în care a trăit toată viaţa şi ura faptul că, de-acum încolo, cele 3 nurori vor trăi în luxul în care a trăit ea.

Tăbăcariu Delia

Păpuşica

Într-un bloc vecin, locuiau doi copilaşi, drăgălaşi care se înţelegeau excepţional: Andrei şi Camelia. Părinţii lor erau prieteni de familie şi aveau preocupări comune. Andrei avea şi o surioară Codruţa, mai mare cu trei ani decât el. Băiatul şi fetiţa erau colegi de clasă. El a intrat în clasa I, la şapte ani, iar ea la şase ani. Au frecventat aceeaşi grădiniţă. Aveau o mulţime de jucării primite de la părinţi, de la Moş Nicolae şi de la Moş Crăciun.
Dintre toate cea mai valoroasă era “PĂPUŞA FERMECATĂ”. În joaca lor inventau cele mai imaginare scene din basme. Eu sunt „ Împăratul Roşu”, spunea Andrei, dar şi „piticul” şi „lupul”, iar fetiţa spunea: eu sunt “capra”, sunt “zâna”…etc. Ei povesteau, ei interpretau rolurile. Codruţa, uneori îi filma iar părinţii se amuzau. Pe lângă că-i sprijinea să-şi facă lecţiile îi învăţa să scrie corect ţi să preţuiască „dulcea limbă românească”. Apoi îi testa, cum se scriu cuvintele: într-o, printr-o, m-am, te-ai dus, şi-a amintit, să-şi aducă, au înţeles-o … etc. Erau premianţi.
Într-o zi Andrei şi Codruţa au pus la cale o surpriză excepţional de ingenioasă. Au răpit-o pe „PĂPUŞA FERMECATĂ”
- Te rog să-mi dai păpuşa! Zise Corneliu, cu lacrimi în ochi.
- A răpit-o zmeul! Apoi i-a adus alte jucării: iepuraşi, ursuleţi…
După o lungă aşteptare, băiatul zise:
- Îţi pot arăta o păpuşă. Dar nu ţi-o pot da! A luat-o pe Cornelia, a dus-o în faţa oglinzii şi i-a spus: “păpuşa din oglindă eşti tu!” Au rămas amândoi, iar Codruţa i-a adus păpuşa jucărie, i-a luat de mânuţe şi i-a dus în parc.
Anii au trecut. Au terminat acelaşi liceu şi aceeaşi facultate. La Ziua onomastică a Cameliei, pe lângă un imens buchet de flori şi alte cadouri, Andrei i-a oferit şi un superb inel de logodnă, iar Codruţa le-a prezentat filmul cu „păpuşa din oglindă”.
După ce s-au căsătorit şi au avut şi ei o fetiţă şi un băiat, ghiciţi ce anume aveau copilaşii şi ce dar minunat au primit?
Laioş Ioan

Poveste de viaţă

Cândva au fost doi tineri care se iubeau şi au hotărât să se căsătorească. Erau fericiţi, se aveau unul pe celălalt dar totuşi ceva le lipsea.
Viaţa şi casa lor era goală şi pustie fără un copil.
Atunci, au hotărât să aibă unul, dar acest lucru nu s-a întâmplat imediat, ci după ani de aşteptări. Erau nerăbdători să vină momentul în care se va naşte copilul mult dorit de amândoi.
Aşteptau cu emoţie, bucurie ziua în care acel copilaş le va umple golul din viaţa lor. Şi-au făcut planurile de viitor ca orice familie, planuri în care rolul principal îl avea copilaşul mult dorit şi aşteptat. Iată că a venit momentul mult aşteptat, dar fericirea lor a fost umbrită de faptul că fetiţa lor s-a născut cu o problemă de sănătate, cu urmări tragice în viaţa părinţilor şi a copilului. S-au bucurat foarte mult de naşterea îngerului lor, dar s-au întristat pentru problema cu care avea să se confrunte fetiţa lor pe viitor.
În urma problemei cu care s-a născut, fetiţa urma să nu poată merge.
Şi-au pus tot felul de întrebări, cum o să fie viitorul, cum vor putea depăşi momentele ce urmau, ce se va alege de viaţa lor şi a fetiţei lor.
Au fost multe lacrimi şi suspine în acea familie, tristeţea copleşindu-i pe părinţi şi cei apropiaţi lor.
Era o mândreţe de fetiţă frumoasă, precum o păpuşică. Deşi tristeţea părinţilor era mare, când o priveau, ea le dădea putere să meargă mai departe.
A avut de atunci tăria să lupte, să trăiască în ciuda faptului că medicii nu ofereau speranţe prea mari pe viitor.
Părinţii fetiţei s-au confruntat cu părerile medicilor, dar au reuşit împreună să fie uniţi şi să lupte pentru viaţa copilului lor, atât de dorit, deşi la momentul acela ei nu cunoşteau prea multe despre problemele de sănătate ale fetiţei şi nu ştiau cum s-o ajute. Din spusele medicilor, consecinţele problemei de sănătate erau mai multe şi grele dar ei au continuat să lupte.
Tânăra mamă şi-a luat viaţa în piept şi împreună cu îngeraşul ai au luat drumul spitalelor, pentru a căuta leac pentru păpuşica ei.
A încercat s-o ajute cum poate mai bine, pentru ca spusele medicilor să nu se adeverească. Fetiţa a trecut prin multe operaţii dar nu s-a lăsat.
Pe parcursul anilor s-a adeverit acest lucru, că din multe lucruri prezise de medici, multe nu s-au adeverit.
Fetiţa a avut o imensă putere de viaţă, şi cu zâmbetul ei îşi încuraja părinţii şi ochii, privirea ei, rugau pe părinţi s-o ajute să trăiască.
Era parcă un înger trimis de Divinitate. Acea o dorinţă arzătoare de viaţă şi încerca să-şi bucure părinţii, cu micile gesturi, zâmbete.
Părinţii ei o iubeau enorm.
Anii au trecut şi când ea a crescut, a ştiut şi a învăţat de una singură că trebuie să trăiască cu această problemă şi şi-a acceptat-o ca un om matur.
A ştiut să se bucure de orice clipă alături de părinţii ei.
Le-a făcut multe bucurii, apoi le-a adus multe satisfacţii, mulţumindu-se că trăieşte, şi şi-a acceptat propria soartă, fără a cere mai mult decât se poate.
Părinţii ei au educat-o în aşa fel încât să nu se simtă complexată de problema cu care se confruntă, aceea de a nu poate merge, poate, niciodată.
Azi, ea este un copil cuminte, ca toţi ceilalţi, doar că se deplasează într-un fotoliu rulant. Este frumoasă, deşteaptă, are un caracter puternic, plăcută pentru cei din jur, iubită şi respectată. Felul ei de a fi atrage pe oricine, prezenţa ei te linişteşte, e parcă o zână care stă pe tronul ei şi cu bagheta ei fermecată, alungă gândurile negre, prezenţa şi zâmbetul ei mişcă pe orice om, ea transmite o energie pozitivă, o energie venită de sus, de la Divinitate.
Uneori oamenii spun că ea a oferit tuturor o lecţie de viaţă.
Ea a fost, este şi va fi prinţesa lui mama şi a lui tata, fiind cea mai importantă persoană din viaţa lor.
Cred că într-adevăr, Dumnezeu vrea să demonstreze prin astfel de oameni, puterea Sa, arătându-le că poţi să te bucuri de viaţă, aşa cum eşti.
Această fetiţă ştie şi acum să se bucure de viaţă, acceptându-şi destinul şi astfel devenind
O ÎNVINGĂTOARE.
A fost o poveste care a avut un început trist, dar un final fericit.
Subasu Gabriela